Geopolitica fotbalului

In fotbal o infrangere nu este niciodata definitiva, insa de fiecare data este pasionala. Pentru iubitorii fotbalului, FIFA ar fi trebuit de mult sa primeasca premiul Nobel pentru pace. Pentru altii, exasperati de fotbal si emotiile pe care le starneste, acest sport nu mai este un joc, ci un fel de razboi care incita cele mai primare emotii nationaliste.
Exista o relatie intre fotbal si un spirit de nationalism si militarism? In timpul evului mediu, sporturile erau interzise in Anglia deoarece scadeau timpul alocat exercitiilor militare. Dupa infrangerea Frantei de catre Germania lui Bismarck, baronul Pierre de Coubertin (care a relansat Jocurile Olimpice peste cateva decenii) a recomandat o atentie nationala pentru sport, care era vazut ca o forma de pregatire militara.
Intr-un meci de fotbal ritualurile - fluturarea drapelului, imnul national, scandarile colective - ca si limbajul folosit (meciul incepe prin "declansarea ostilitatilor", "defensiva este spulberata" etc) intaresc perceptia unui razboi. Si de fapt, fotbalul chiar a declansat un razboi: in 1969 Honduras si Salvador s-au luptat din cauza unui meci de calificare la cupa mondiala.
Meciurile de fotbal se pare ca pot renaste rivalitatile nationale si aduce in prezent fantomele razboaielor din trecut. In timpul turneului final din 2004, la meciul China-Japonia, suporterii chinezi au imbracat uniforme militare japoneze din anii '30 pentru a-si exprima ostilitatea fata de echipa Japoniei. Alti fani chinezi au afisat plancarde cu numarul 300.000, facand referire la numarul chinezilor ucisi de armata japoneza in 1937.
Insa se poate spune ca fotbalul este vinovat de relatiile diplomatice proaste dintre China si Japonia din prezent? Bineinteles ca nu. Ostilitatea de pe stadioane doar reflecta relatiile tensionate dintre cele doua tari, care duc cu ele o istorie dureroasa.
La celalalt capat al spectrului, semi-finala dramatica dintre Franta si Germania din Sevilla in 1982 nu a produs tensiuni politice in relatiile dintre cele doua tari. Antagonismele au ramas pe terenul de joc si s-au incheiat odata cu meciul.
Fotbalul poate fi si o ocazie pentru gesturi pozitive. Organizarea in comun a turneului final din 2004 de catre Japonia si Coreea de Sud au contribuit la accelerarea reconcilierii bilaterale. Performantele jucatorilor din Coreea de Sud chiar au fost aplaudate in Coreea de Nord. Se pare ca sportul poate fi intr-adevar un barometru pentru relatiile din divizata Peninsula Coreeana.
Mai mult, fotbalul, intr-o mai mare masura decat discursurile lungi sau rezolutiile internationale poate contribui la inducerea progresului catre solutii pasnice in conflicte militare. Dupa calificarea la turneul final din acest an, jucatorii nationalei din Coasta de Fildes s-au adresat concetatenilor cerand ca factiunile aflate in confruntare sa inceteze conflictul care le divizeaza tara. Dupa ce presedintele haitian Jean Bertrand Aristide a fost rasturnat in urma cu cativa ani, echipa de fotbal a Braziliei a actionat ca un ambasador al fortelor de mentinerea pacii braziliene. Iar atunci cand conflictele se opresc, de la Kosovo la Kabul, fotbalul este primul semn al unei societati care se intoarce la normal.
Fostul presedinte al FIFA, Joao Havelange, adesea a visat un meci de fotbal intre israelieni si palestinieni: vice-presedintele american Al Gore a considerat un astfel de meci ca pe un mijloc care sa contribuie la rezolvarea conflictului israeliano-palestinian. Poate ca intr-o buna zi chiar va avea loc. Cu siguranta meciul de fotbal Iran-Statele Unite din 1998 a oferit un moment de fraternizare intre cele doua echipe. Un alt meci Iran-SUA ar putea fi folositor in aceasta perioada dificila.
Probabil ca astfel de meciuri se dovedesc folositoare din cauza faptului ca fotbalul permite confruntari simbolice limitate, in lipsa unor riscuri politice majore. Impactul asupra opiniei publice nationale si internationale este larg, insa nu profund. Dupa cum a aratat sociologul Norbert Elias: "spectatorii unui meci de fotbal pot sa se bucure de exaltarea mitica a bataliilor desfasurate in arenele romane, stiind in acelasi timp ca nici jucatorii nici ei in calitate de spectatori nu vor avea de suferit".
La fel ca in viata reala, fanii pot fi sfasiati intre sperantele lor de victorie si teama de infrangere. Insa in fotbal, eliminarea unui adversar este intotdeauna temporara. In calitate de francez, nu pot sa nu astept urmatorul meci intre Franta si Germania. Insa imi doresc ca Franta sa-si rascumpre infrangerea de la turneul final de la Sevilla, iar nu infrangerea de la Verdun.
Pascal Boniface este directorul Institutului pentru Relatii Internationale si Strategice. Ultima sa carte poarta titlul "Fotbal si globalizare".
Copyright: Project Syndicate, 2006.
www.project-syndicate.org

---

Despre autor: