"ABU SAHAR FILMS" PREZINTA:MISCOCI IN PORTOCALIU

Ovidiu Ohanesian povesteste astazi cum s-a filmat caseta, difuzata de Al Jazeera pe 26 aprilie 2005, in care operatorul Prima TV Sorin Miscoci apare imbracat in haine portocalii. Filmarea a fost „regizata“ de Abu Sahar, in „camera de interviuri“, aflata deasupra beciului „Fermei cu Ostatici“

Ohanesian si-a amintit ca, inainte de inregistrare, Marie Jeanne a vorbit cu seful rapitorilor despre o filmare asemanatoare facuta cu englezul Kenneth Bigley, executat in octombrie 2004. Pentru prima oara de la eliberare, unul dintre ostatici spune ca au fost machiati de un individ care nu mai aparuse påna atunci la „ferma“

Pentru ca tot nu se realizase efectul dorit, Ohanesian a fost batut crunt ca sa plånga. S-au tras trei duble. Filmarea in care Munaf apare singur s-a facut imediat dupa aceea. El purta aceleasi haine portocalii in care fusese filmat si Miscoci. Desi s-a primit in aceeasi zi si o inregistrare audio, ea fusese facuta inainte

In aceeasi zi, celula de Criza a socat cerånd eliberarea imediata a ziaristei, invocånd Pastele. La Cotroceni se stia ca rapitorii doar se ascund sub sigla unei organizatii fundamentaliste. Noutatea este ca påna acum s-a crezut ca legatura cu alte rapiri s-a facut abia dupa eliberarea jurnalistilor, la 22 mai 2005

ULTIMA ORA: In Bagdad a fost arestat un general maior din Ministerul de Interne Irakian, banuit de legaturi cu grupari care au executat rapiri, printre care si cea a jurnalistilor romåni. Generalul a fost ridicat impreuna cu 17 complici. Se pare ca unele dintre persoanele rapite au fost si executate



Inghesuiala mare in noua locatie. Respiram aburii propriilor cadavre in descompunere. Unsprezece insi, claie peste gramada, incercau sa prinda o gura de aer. Am zacut in catuse si in haine din material sintetic. Ma simteam ca un pui la frigare. Marie Jeanne avea probleme „diverse“, Florence lesina des, iar Miscoci devora tot ce era de mancare. „Ali Baba, Ali Baba, bandit, bandit!“. Operatorul Prima TV suferea din lipsa de tabac. Kenneth Bigley a pierit pentru ca era englez. Hadji si-a dat cuvantul ca nu ne va ucide. Ne-au machiat inainte de filmare sa dea impresia ca am fost torturati. Trebuia sa plångem cu orice pret. I-am multumit lui Dumnezeu ca irakianul nu mi-a luat gatul.

Beciul era un cosmar. Eram 11 rame intr-o camera subterana de 2/4/1,6 metri. In beci se cobora printr-un chepeng metalic sub care asezasera pentru a masca intrarea o scurgere din material plastic. Patru sau cinci scari metalice duceau la usa beciului, recent sudata din mai multe bare de fier pe un cadru de cornier de un metru inaltime si de 50 de centimetri latime. Un strat gros de burete acoperea grilajul metalic. Dupa incendiul din subsol, buretele a fost indepartat. Camera subterana fusese amenajata special pentru detinuti. Peretii din caramida erau tencuiti pana aproape de tavan cu un mortar gros de 2 degete. Podeaua era din ciment si era spalata regulat numai de gardieni. De fiecare data strangeau un faras de ciment din podea. Niste tevi ruginite, groase, cat mana si acoperite cu o pojghita lipicioasa, sprijineau un tavan din tabla zincata, ondulata. Beciul era o adevarata camera de rezonanta. Garzile stateau deasupra si auzeau toate miscarile noastre. Paturile de fier erau suspendate cu lanturi de tevile ruginite din tavan. Peretele din stanga intrarii avea doua orificii aproape de tavan. Unul era acoperit de forma cu o bucata de sticla sa dea impresia de camera de filmat. Cel de-al doilea era singura legatura a beciului cu exteriorul. Un bec chior suspendat in acest orificiu arunca o lumina slaba in peretele opus. Tot pe acolo intra aerul proaspat pompat de un ventilator. Cand functiona generatorul din curte. De cele mai multe ori ajungeam in pragul disperarii din cauza lipsei de aer oxigenat. Atmosfera irespirabila. Desi era inca primavara, in beci erau peste 40 de grade, iar umiditatea depasea 80%. Respiram aburii propriilor cadavre in descompunere.

'Ori eu, ori Rwanda!>>
In zadar incercam sa nu ne atingem unii de altii, nu era loc sa arunci un ac. Hussein si fiul pilotului ne izbeau cu capetele in timpul rugaciunii. Florence statea in rand cu fiul unui pilot irakian, care se ruga continuu cu caciula indesata pe cap. Alaturi de ei zacea „ Leguma“, filipinezul Robert Tarangoy, socat de bataile si electrocutarea la care a fost supus. In apropierea lor, Sorin Miscoci incerca sa-si intinda picioarele lungi si subtiri. Deasupra lor statea americanul Roy Hallums, intr-un pat suspendat cu lanturi langa aerisire. Marie Jeanne a fost asezata in al doilea pat suspendat din coltul opus al camerei. Sub patul ei, toti ceilalti. Hussein Hanoun, traducatorul frantuzoaicei, eu, langa mine „Spionul“, un irakian mai in vårsta, pilotul irakian si Munaf Mohammad. Fiecare avea povestea lui. Frantuzoaica si Hussein Hanoun fusesera rapiti din mijlocul Bagdadului, langa Universitate, de oameni inarmati, cu luni bune inaintea noastra. Hussein ne-a povestit ca cei care i-au rapit i-au torturat. I-au spanzurat de tavan cu capul in jos si i-au batut, apoi i-au electrocutat. Translatorul a fost militar in regimul lui Saddam, era de religie siita si cunostea mai multe limbi straine. Florence Aubenas era o femeie deosebita. Aveam sa aflu mai tarziu ca jurnalista de la Liberation a fost in multe zone de conflict din lume. „ Ori eu, ori Rwanda“, i-a spus primul sot cand a aflat unde vrea sa plece. Florence a ales... Rwanda. Roy Hallums si filipinezul au fost saltati din birourile firmei, de circa 25 de oameni inarmati. Garzile de paza irakiene nu au miscat nici un deget sa-i salveze. In libertate, americanul era supraponderal. Dupa cateva luni de beci, devenise suplu. Suferea cumplit cu stomacul din cauza måncarii si apei. Roy a facut cea mai buna descriere a situatiei noastre, ne-a comparat cu perechi de pantofi de pe raftul unui magazin. Pilotul si fiul sau au fost saltati din casa, pentru ca lucrau la americani. Tanarul nu si-a dat niciodata caciula jos de pe cap, nici macar la masa sau la culcare. De fapt, cam asta facea continuu. Se ruga ore in sir fara incetare si dormea. Rapitorii au cerut familiei irakianului milioane de dolari rascumparare. Pilotul astepta ca familia sa scoata ceva bani din vanzarea casei. Despre „Spion“, frantuzoaica ne-a facut semn sa ne ferim de el.

Catuse, haine din material sintetic si primul dus
Toti am primit numere in loc de nume. Ne-au schimbat locul de mai multe ori si ne-au atras atentia sa nu vorbim intre noi. M-am obisnuit repede cu mirosurile pestilentiale. Pe vremea lui „Ceasca“ facusem armata la infanterie, la UM 01278 Someseni, in conditii asemanatoare. Mai greu a fost cu lipsa aerului oxigenat, a luminii si cu umezeala din interior. Briza pompata de un mic ventilator pe singura teava care avea legatura cu exteriorul era insuficienta. Grilajul metalic ce tinea loc de usa era obturat cu un strat de burete gros de o palma. Imediat sub chepengul de fier care astupa beciul bagasera o chiuveta pentru a masca intrarea. Atmosfera din interior te deshidrata incet, apoi intrai in descompunere. Dupa pierderea apei din corp, urma stratul de grasime. Ma simteam ca un pui la rotisor si nu era decat primavara. Saltelele subtiri de pe podeaua din ciment erau imbibate cu lichidele detinutilor. La scurt timp dupa sosirea noastra, fiul pilotului si vecinul meu, spionul, au fost scosi din beci. Nu stiu ce s-a intamplat cu ei. Eu am fost oaia neagra. Nu raspundeam la porecla si nu måncam mai nimic. M-au tinut in catuse o lunga perioada de timp. Imbracat in pantaloni si cu o bluza din materiale sintetice zaceam in patul suspendat ocupat initial de Marie Jeanne. Intre pat si tavan era o distanta de jumatate de metru. Toata caldura si lichidele volatilizate se ridicau in tavan, unde se depuneau pe tevile de fier sub forma unei pojghite de culoare inchisa. La fiecare miscare gresita, pojghita se desprindea de pe tevi si se lipea de piele, intra in par si in ochi, provocand arsuri suplimentare. De-abia cand a venit in vizita „Doctorul“, cu zambetul sau idiot, am avut prilejul sa scap de hainele sintetice. Aproape ca l-am luat in brate. Dupa o ora mi-au dat haine ceva mai confortabile. Cred ca atunci am facut si primul dus.


Flaconul de plastic l-a salvat pe Munaf
Fetele erau scoase de trei ori pe zi la toaleta. Baietii, numai o singura data dimineata, cand ne spalam pe maini, pe fata si pe dinti. Initial, garzile coborau cu un lighean cu apa in beci si cu un prosop. Ne spalam rapid pe maini si pe fata. Toaleta era de fapt o buda de tara cu un robinet cu apa rece si o plosca. S-au chinuit sa monteze o chiveta din plastic, dar n-au reusit. In fiecare dimineata, imi asteptam randul la toaleta, in genunchi, cu fata la perete. Unul din gardieni se juca pe gatul si pe umerii mei cu un „mettalic hair“, un fir metalic folosit pentru strangularea detinutilor din inchisorile irakiene. In beci aveam la dispozitie un bidon de ulei de motor in care urinam. O solutie parfumata impiedica degajarea mirosului greu de urina. Pentru mine operatiunea cu pricina era un exercitiu de indemanare. Incatusat si calare pe bidon, urinam mai mult pe mine si pe salteaua din burete. Mirosul de urina amestecat cu transpiratie era ingrozitor. Din cand in cand, gardienii aveau directive sa ma bumbaceasca usor.

---

Despre autor: