A doua rapire a lui Munaf

La 22 mai 2005, rapirea jurnalistilor din Irak s-a terminat cu bine. Eliberarea noastra din beciul cu ostatici a reprezentat pentru Mohammad Munaf a doua rapire, irakianul fiind predat armatei americane de catre Serviciul de Informatii Externe. Astfel a fost scos din carti cel mai important martor

Zvonul eliberarii a ajuns in beci dupa Paste. Atmosfera incordata dintre gardieni si ostatici s-a destins, acestia asteptånd cu nerabdare evenimentul. Undeva in Bagdad, cåtiva agenti ai serviciilor secrete romåne asteptau preluarea jurnalistilor cu degetul pe tragaci. Ei puteau fi in orice clipa victimele unui joc politic

„Politistul“ Islam-Islam, un nou personaj aparut in beci, era responsabil cu predarea ostaticilor romåni in bune conditii. A fost trimis de mai multe ori in recunoastere „pe teren“. Islam-Islam a luat una din ultimele probe de viata ale jurnalistilor romåni: numele parintilor scrise pe o bucatica de hårtie de matematica

La Ambasada Romåniei din Irak ne-a intåmpinat, printre altii, si un personaj-surpriza. Generalul SIE Isac Adrian, priete n vechi al presedintelui tarii, a fost desemnat sa conduca operatiunea eliberarii ostaticilor romåni. Eu il „mångåiasem“ pe general intr-un articol dur scris inaintea rapirii

Am primit haine noi si cadouri, am fost filmati si fotografiati. Microbuzul care ne-a dus la locul predarii a fost precedat de un vehicul burdusit cu explozibili. Inainte de despartire, Abu Sahar i-a dat jurnalistei de la Prima TV un bilet pe care erau scrise rapunsurile la mai multe intrebari pe care ea i le pusese. Interviul nu a fost publicat niciodata

"Eliberarea noastra din cosmarul irakian s-a lasat asteptata. In beci a aparut o noua figura. Islam-Islam, un fel de sef al gardienilor, era trimis deseori in recunoastere, pe teren. Agentii romani care ne-au asteptat in zadar intr-o cladire din Bagdad puteau fi in orice moment victimele unui sondaj politic. Aparatul de aer conditionat, marca Hyundai, nu functiona. „Go Romania! Go Romania!“ Ne-au dat haine noi, cadouri, ne-au filmat si am plecat cu „microbuzul libertatii“. Marie Jeanne arata ca o mireasa colorata, iar generalul SIE Octavian Harseu plangea langa sofer. Hadji Saadi a dat doua telefoane de ramas bun. SIE l-a predat pe Mohammad Munaf americanilor in Bagdad. Ambasadorul Stuparu ne-a condus pe „Drumul Mortii“ pana la avion. Americanii fac jocurile autoritatilor de la Bucuresti."

Dupa Paste, toata lumea din beci era incordata. Eliberarea parca plutea in aer. Pe fata „vedetei“ reaparuse zambetul, iar Miscoci parea tot mai interesat de discutii. „Ne elibereaza in curand“, sopteau cei doi. Nu trebuia sa comentam in prezenta altor ostatici. Desi era greu de crezut, mai ales dupa deceptia relocarii, se ivise o raza de speranta. Starea de spirit a gardienilor varia in functie de evenimente. Ne omoram timpul cautand alte solutii de evadare. Deasupra spatiului in care statea Florence, a mai fost un chepeng, o alta intrare in beci chiar din casa. Cand au facut cea de-a doua intrare, cea veche a fost zidita. Au pus un capac de lemn sprijinit de tevi, iar intre capac si podea izolasera fonic cu haine vechi si carpe. Desi era inchisa cu trei lacate mari, usa din grilaj ruginita era fragila. Gardienii au sudat-o in puncte. Cadrul din cornier era prins in perete doar in tencuiala groasa de cativa centimetri. De altfel, aceasta incepuse sa crape de la vibratii.

Islam-Islam
Curand, in peisaj a aparut o fata noua. Islam-Islam era un fel de sef al gardienilor. Avea in jur de 30 de ani si o atitudine mai relaxata decat ceilalti. Purta o galabia lunga alba si se lauda ca ar lucra in politia irakiana. Cobora in beci mai rar, in general pentru a aduce vesti bune sau incurajari. Cand aparea Islam-Islam, atmosfera era mai destinsa si se lasa cu suplimente de sucuri, bomboane sau prajituri. Dupa ce m-au pedepsit legandu-ma cu catuse de pat, pentru ca am tras cu ochiul in curte, seful gardienilor m-a eliberat si mi-a dat un mar.

Islam-Islam ne-a luat una din ultimele „dovezi de viata inainte de eliberare. Seara am fost scosi la gura beciului si am scris pe o bucatica de hartie de matematica numele si prenumele parintilor nostri.“Finish, finish“,
i-a spus Islam-Islam incurajator lui Marie Jeanne.

Am cerut din ce in ce mai des deschiderea chepengului metalic pentru aerisire. Casetele cu rugaciuni au fost inlocuite treptat cu programe radio de muzica arabeasca, stiri si uneori cu programe radio in limba engleza destinate copiilor irakieni. Copiii trimiteau dedicatii muzicale celor dragi si alte mesaje. Probabil de la stiri a aflat Munaf ca americanii l-au arestat pe Youssef Al Amin. Era din ce in ce mai ingrijorat mai ales de sanatatea fratelui sau, pentru ca acesta avea mana dreapta aproape paralizata de la un atac armat.

Yousef povestea ca a fost atacat de o banda pentru masina sa, un BMW X5. Glontul, calibrul 7,62mm, i-a trecut prin brat si i-a atins un nerv. Mana nu putea fi folosita fara un suport de plastic special. Operatia nereusita avea o lungime de vreo 10 cm.

Urma o noua interventie chirurgicala in Marea Britanie. Islam-Islam se lauda ca lucreaza in politia irakiana si era trimis deseori in recunoastere, pe teren. El avea sa fie unul dintre responsabilii predarii noastre in bune conditii.

Victimele unui sondaj politic
La un moment dat a fost o foiala generala in ferma cu ostatici. Eliberarea mult-asteptata nu mai venea. Ostatici si gardieni stateau ca pe ace. Dupa doua-trei zile de asteptare, gardienii au fost dezamagiti, iar translatorul a spus ca actiunea se mai amana. Amanarea eliberarii a adus disperare in beci. Se pare ca motivele tineau de securitatea actiunii. Islam-Islam ar fi fost trimis in recunoastere si nu a fost multumit de masurile luate in teren. Am aflat ulterior ca am fost la un pas de libertate. In tara, presa se inghesuise pe aeroport si ne asteptase toata noaptea. S-a spus ca a fost intoxicare. Din informatiile stranse ulterior eliberarii am aflat ca in acele zile baietii buni ne-au asteptat si ei undeva in Bagdad.

Tremurand cu mana pe tragaci, agentii SIE, SRI si ai altor servicii secrete romanesti au stat degeaba mai multe ore intr-o cladire din Bagdad. Fiul unui cunoscut general roman, apropiat al presedintelui Basescu, Cristi de la SRI si altii si-au pus viata in pericol pentru a ne prelua de la rapitori. Oameni care au fost ulterior impreuna cu procurorii romani in Bagdad sau l-au supravegheat pe Omar Hayssam la eliberare dintr-un Cielo de culoare gri. „Baietii buni“ nu stiau nimic despre implicatiile rapirii din Bagdad si ca in orice moment puteau fi victimele unui sondaj politic. Ei sunt numai o parte din eroii nestiuti si nevazuti ai evenimentului, care nu si-au facut decat datoria. Presa i-a surprins pe pelicula la coborarea noastra din aeronava Hercules ducand gentile negre din piele, neobisnuit de usoare. Cagulatii au dus greul, iar politicienii au inregistrat toate laudele.

Legitimatii de ziaristi cu alta identitate
Ultimele zile in beci au fost suportabile. A aparut aparatul de aer conditionat Hyundai. Aerul proaspat si inghetat era o binefacere pentru pielea noastra arsa si chinuita. Din pacate minunea nu a tinut prea mult. Huiduma portabila avea putine sanse de functionare. Generatorul din curte cu motor de Trabant nu facea fata la consumuri mari. Au mai cumparat un generator mic pe benzina, dar functiona numai 20 de minute. Pana la urma au renuntat. Dezamagirea a fost maxima. Roy Hallums se pricepea foarte bine la aparatura, pentru ca lucrase in domeniu. Ne-a explicat ca „huidumei“ ii trebuiau 22 de amperi numai pentru pornire si 16 amperi pentru functionare continua. Pana la urma au lasat-o balta si cosmarul a reinceput.

Aproape de termenul eliberarii am mai vorbit doar cu translatorul, care ne-a pus la curent cu actiunea. „Astazi s-au maine la trei“, ne-a spus el. A stat de vorba numai cu romanii. Am coborat repede in beciul intunecos. Dupa cateva zile, adjunctul a revenit. Ne-au spalat, barbierit si ne-au facut fotografii. „O sa capatati legitimatii cu alta identitate...“, ne-a spus adjunctul. Nu trebuie sa vorbiti, trebuie sa actionati intocmai cum ce vi se cere. Ne-au tuns, ne-au aranjat si am facut primul set de poze cu aparatul meu foto Vivicam 3695. Ca ziaristi straini ne puteam strecura prin check-point-uri mai usor. Ne-au filmat citind un ziar local si au insistat pe data data ziarului, probabil ultima dovada de viata trimisa la ambasada. Munaf era suparat ca l-au separat de grup. „Numai sa ies eu de aici. Le arat eu lor!“, ameninta Munaf . Se discutase o varianta de separare. Trebuiau sa ne elibereze pe rand, intai romanii, pe urma arabul. Urmau sa-l debarce pe irakian undeva in Bagdad, aproape de casa. Dupa cateva ore i-au facut si lui un set de fotografii. Vorbea ingrijorat despre familie si fratele Yousuf. „De ce au arestat fratele meu?“, plangea el si se batea cu pumnul in piept.

'Go Romania! Go Romania!>>
Cand ne-au scos din beci, Florence nu mai era acolo. Lesinase. La gura chepengului ne asteptau Islam-Islam, gardienii Haidar si Said fericiti nevoie-mare. Ne-au explicat ca a venit momentul eliberarii. Nu ne venea sa credem. Stateam langa chepengul deschis si speram sa mai auda si altii. „Go Romania, Go Romania!“, auzeam din toate directiile. Langa noi, cateva sacose. Am saltat banda de pe ochi si am rasuflat usurat. Haine noi, pantofi, papuci, curele, ciorapi, chiloti, toate chinezarii ieftine si foarte comune. Irakienii nostri nu aveau un bun-gust iesit din comun. In jurul nostru, gardienii topaiau de bucurie. Am facut ultimul dus. Unul dintre gardieni a adus un spray epilator pentru femei. Am dat pe la subbrat. Astepti cinci minute, dupa care parul cade ajutat de apa. La insistentele lor am dat si in zone mai sensibile. Mare greseala! Cu ochii bulbucati de usturime, gandeam prin ce trec femeile pentru o clipa de frumusete. Am imbracat haine noi si am facut ultimul set de fotografii.

'Nu sunteti cu nimic mai presus decat ei>>
Ne-au imbracat, ne-au fotografiat si filmat, felicitat, ne-au imbratisat. Lui Marie Jeanne i-au dat bijuteriile inapoi. Ea i-a facut cadou lui Said (Haidar) o pereche de cercei. „Pentru sotia ta!“, a spus ea. Gardienii ne-au facut cadouri simbolice. Marie Jeanne a primit un sul de hartie igienica pe care scria ceva in limba araba, probabil referitor la faptul ca cerea continuu hartie la toaleta. Nu se spala cum obisnuiesc arabii. Miscoci a primit un spray unisex jumatate consumat pentru el si pentru viitoarea lui sotie. Eu am primit un pix. Cadou modest pentru oaia neagra a grupului. Bucuria lor era deplina pentru ca scapasera de o povara uriasa. Puteau fi ucisi in orice clipa, o data cu noi in raidurile trupelor aliate, arestati sau eliminati de alta grupare rebela.

Dupa ce au schimbat decorul, unul dintre arabii mascati a citit cu patos un comunicat. „Ce spun, ce spun?“, il intrebam pe Munaf. „E de bine, de bine“ spunea el. Mi-am recunoscut camera digitala. S-au impartit sucuri si bomboane. Marie Jeanne a primit printre altele sacosa cu o parte din lucrurile noastre. „Gardienii va iubesc si sufera pentru voi. Nu sunteti cu nimic mai presus decåt ei. Au plans pentru voi“, a tinut sa sublinieze responsabilul cu eliberarea noastra. Translatorul sau Hadji mic ne-a facut un scurt instructaj de drum. Vedeta Prima TV a primit si raspunsul la interviul dorit cu Hadji. Cateva pagini scrise de mana in limba engleza trebuiau sa constituie o lovitura de presa la intoarcere. Interviul nu a mai aparut pentru ca nu continea decat acuze la adresa coalitiei din Irak. In situatia ei, Marie Jeanne nu putea sa-si permita o noua greseala. Automobilul din fata microbuzului nostru era o masina-capcana. Daca intampinam vreo piedica in drum, aruncau in aer check-pointul. Nu au uitat sa ne atraga atentia ca sunt destui irakieni in Romania care se pot ocupa de noi in cazul in care nu ne tinem gura. Dupa o jumatate de ora am fost imbarcati in microbuz. Culcati pe banchete, acoperiti cu prosoape si cosuri de nuiele, nu aveam voie sa vorbim sau sa tragem cu ochiul pe fereastra. Parasisem definitiv beciul blestemat. In vagauna aceea a murit ceva din mine. Nu stiu ce anume.

Mireasa in Bagdad
Am tras cu ochiul pe sub prosoape si am vazut pentru prima oara dupa 55 de zile lumina soarelui si cerul. Ferma era traversata de un soi de fire suspendate. M-am aplecat si am luat cu varfurile degetelor cateva probe de sol de pe podeaua masinii. Le-am pus in buzunarul camasii. Probele au ajuns in Romania, dar nu au fost subiect de interes pentru anchetatorii romani. Dupa circa cinci minute am iesit de pe drumul de tara si am intrat pe autostrada. La ora aceea autostrazile erau pustii, ca si suburbiile in care intrasem. Trageam cu ochiul cat puteam. In fata noastra era o masina neagra, care din cand in cand ne mai dadea ocol. Verifica daca tragem cu ochiul. Peisajul selenar al Irakului era intrerupt pe alocuri de mici palcuri de palmieri. Cladiri locuite sau moschei lipsa. Eram ingrijorati, pentru ca dupa o jumatate de ora de mers nu se intrevedea apropierea de un oras locuit. Podurile treceau unul dupa altul. Erau probabil marile autostrazi ale lui Saddam Hussein, suspendate pe trei-patru piloni de fiecare parte. Au oprit masina la un moment dat si au schimbat soferul. Au mai adus un gardian foarte tanar langa mine. Ii vedeam doar sandalele. Nu ma lasa sa trag cu ochiul. „Don't look!“, spunea el. Totusi la hopuri o faceam si chiar foarte bine. Dupa un ocol de circa trei sferturi de ora am intrat in suburbiile Bagdadului. Aceeasi surpriza. Foarte putini oameni in strada la ora aceea. Firmele in araba si engleza de pe ambele sensuri erau pustii. Marfa care altadata la acea ora navalea pe trotuare era inexistenta. Ajunsi intr-o zona pustie, masina a ocolit de doua ori un fel de rond si s-a oprit. Am fost scosi din masina pe rand cu capul in pamant si preluati de ai nostri. „Roman, roman?“, am intrebat. „Da, ati ajuns acasa“, mi-a spus cel care m-a preluat, un fel de sef al securitatii de la Ambasada Romaniei din Irak.

---

Despre autor: