Mandria de a fi romani altii

NU-S TOCMAI PUTINI cetatenii care cred ca-i normal sa le ceara prietenilor, cunoscutilor, ziaristilor sau unor oameni cu stare, intalniti intamplator, tot felul de servicii. Daca nu le mai rezolva statul necazurile, cineva, nu-i asa, trebuie s-o faca. E vorba de acei oameni care nu-ti cer sa faci ceva pentru ei, ci in locul lor. Nu-i cuminte sa le spui ca nu poti sau ca nu-i treaba ta, fiindca ajungi la explicatii. Iar dac-ai ajuns sa te justifici, inseamna ca mai ai niste motive, pe langa acelea in discutie, dar le tii ascunse. Ce mai incolo, incoace, e clar ca poti, dar nu vrei! La cererile marunte, cel mai simplu e sa spui da si sa-ti vezi de ale tale. Nimeni n-o sa te invinovateasca daca n-ai fost in stare sa rezolvi chestiunea. Adesea, faptul ca nu esti chiar atat de influent, cat crede lumea ca ai fi, il multumeste pe solicitantul de ocazie mai mult chiar decat serviciul propriu zis. Exista si o categorie de inventivi care isi scotocesc pe loc mintea, in clipa in care te vad. Oare ce-ar putea sa-ti ceara? Domniile lor n-au nevoie de nimic. Dar daca tot esti persoana care poate fi abordata, de ce sa nu-ti dea nitel de lucru? La o lansare de carte, am schimbat cateva cuvinte cu primarul, care-si facea rondul de protocol pe la standurile editurilor din targ. De indata ce a plecat, am fost navalit de cateva persoane, nimerite prin preajma, care mi-au cerut, dat fiind relatia mea de moment cu puterea, tot felul de chestii: sa astup gaurile din asfalt, sa le retrocedez niste proprietati, sa aduc in tara tezaurul din Rusia, sa sterg petele din soare. Iar unul, cu aerul ca e in situatia de a-mi face o favoare, nu de a ma pune la o munca, m-a intrebat cum am putea sa aranjam ca sa nasc in locul nevesti-sii?
IN EMISIUNILE care-si propun sa resusciteze mandria de a fi roman nici un invitat nu se simte obligat de a zice de ce-ar fi el mandru de el ca-i roman. Americanul e mandru ca e american el, nu ca e reprezentat cu onor de nu stiu care artist sau inventator. As face o astfel de emisiune, cu clauza ca nici unul din intervievati sa nu vorbeasca de Brancusi, Enescu sau Eugen Ionesco. Sa spuna ce motive au sa fie mandri ei ca-s romani, acasa, in Romania. Si sa vedem atunci daca mai au chef de a fi atat de mandri.
CU EXCEPTIA UNOR BISERICI, Bucurestiul nu are ce arata nimic de dinainte de 1800. Ne-au ramas doar niste edificii domnesti de pe la 1850, dar tot ce numim ""Bucurestiul de odinioara"" e, de fapt, de la finele veacului al XIX-lea si inceputul lui XX. E Bucurestiul lui Carol I. Cei care vorbesc de istorie, de parfumul de epoca si de patrimoniul arhitectonic n-au nici dimensiunea vechiului, nici pe aceea a maretiei. Un veac nu inseamna trecut. Orasul are o istorie scurta. Iar bulevardele si zonele europene - una scurta de tot. Citesc articolele melancolice despre Bucurestiul de altadata si despre farmecul pierdut al acestuia si-mi dau seama ca autorii se lasa contaminati de sentimentalismul unor evocari delirante, lipsite de baza. Inabusim adevarul in metafore. Cei care au edificat zonele comerciale pline azi de damf, nu de parfum de epoca, nu s-au gandit deloc la viitor. E mai ieftin sa le darami si sa ridici alte cladiri, care sa le semene, decat sa le restaurezi.

---

Despre autor: