"Snobii, acesti jalnici infractori ai culturii"

Pusi Dinulescu, ti-am citit piesa de teatru "Nunta lui Puiu", aparuta la Editura Palimpsest, si, de asemenea, m-am bucurat sa asist de curand la o lectura a ei, facuta de actori, in cadrul Cenaclului de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor.
"Nunta lui Puiu" a aparut anul acesta la editura lui Ion Cocora si, dupa cum spui, s-a infatisat luni, la Casa Scriitorilor, intr-un spectacol-lectura regizat de Mircea Marin si avandu-l in fruntea distributiei pe venerabilul Ernest Maftei, alaturi de Laurentiu Lazar, Maria Junghietu, Ion Haiduc, Cici Caraman, Delia Seceleanu, Viorel Paunescu, Mirela Marin, Dana Pocea, Daniela Ionita si subsemnatul, care nu s-a abtinut sa se dea in vileag si in aceasta postura. Volumul cuprinde numai piesa de teatru cu acest nume. Abunda aici situatiile in care evolueaza personaje cu identitate, nu categorii de personaje. E povestea unei sinucideri, intr-o lume topaitoare, in care nu conteaza decat banii si sexul, desi nu apare in piesa nici o prostituata si nici un proxenet propriu-zis, o lume, insa, in care se traieste frenetic o libertate recenta, greu de exercitat si de inteles. Un nas, o nasa, un mire, un tata, o mireasa, o Madame Bovary de mahala, dintr-o lume care este si a lui Caragiale, si a lui Kusturica, si... cu voia dumneavoastra... a ultimului pe lista, Pusi Dinulescu! Balcanii sa traiasca! E a treia carte a mea de teatru, dupa "Doua piese de teatru" (2002) si "Pescarusul lui Hamlet" (2004). Si dandu-mi eu seama ce bine, ce national si ce semnificativ am scris aceasta piesa, m-am gandit s-o incredintez Teatrului National din Bucuresti, ca sa ma retrag si eu, mai la batranete, intr-un loc mai caldut... Si-atunci, prin intermediul marelui meu prieten Alexandru Tocilescu, i-am trimis cartea si lui Ion Caramitru, care, probabil, a trimis-o secretariatului literar, acest Bellu imens de piese. Interesandu-ma prin alt amic la respectivul secretariat, peste vreo trei luni-patru, am aflat ca tocmai s-a mutat si, probabil, zic eu, mormintele s-or fi amestecat...
Iti doresc din suflet, o... descalcire. Spune-mi, ce mai ai sub tipar?
Mai am un volum de versuri: "Frumoasa si lapovita", de la care nasurile fals delicate se vor intoarce oripilate, dar din care nasurile cu adevarat fine vor sorbi cu nesat de albina din aceste "flori ale raului" nemucegait... Ma impaunez, insa, si pe langa o carte la care n-am scris decat prefata, dar pe care o recomand cu ardoare. Este romanul "Usa de biserica" de Adrian Alessiu, autor care debuteaza la sase ani de la disparitie. E un prieten al meu, a carei autenticitate ii confera un farmec clocotitor, totul in zona unui umorism care este al marilor autori.
"Al treilea cort" e un teleplay, caruia ii lucrez finalul. Pe malul marii, vara, vilegiaturisti in doua corturi... apoi mai vine o pereche si se instaleaza al treilea cort... Chiar in acea noapte... aici ma opresc, nedorind sa rapesc viitorilor telespectatori placerea unor surprize... Mai lucrez inca si la finalul "Casei cu toape". Ce destin ciudat si la aceasta piesa... Am inceput s-o scriu in aprilie 1979, la Casa de creatie de la Mogosoaia. Primisem de-acasa niste tuica si-am baut-o cu Teodor Mazilu. Intaratat de discutia noastra despre fericire, despre care marele meu confrate zicea ca omul n-o cauta, ba chiar fuge de ea... cand am ramas singur, am inceput sa scriu cu furie si am umplut vreo 30 de pagini chiar... Nu era decat un foc de pai. Abia in 1981 am avut o varianta intreaga si Valentin Silvestru a organizat un spectacol-lectura, pe cand eu eram la Paris si ma gandeam daca sa ma mai intorc sau nu. M-am intors la toapele mele... In 1982 incepe sa se monteze la Bacau, la Teatrul Bacovia, dar eu ma cert cu Mircea Cornisteanu, regizorul spectacolului, si proiectul se destrama. Peste 20 de ani, insa, ma-mpac cu respectivul regizor, ajuns intre timp director la Teatrul National din Craiova si piesa mi se pune acolo, dupa ce eu mai facusem de-a lungul anilor vreo 15-16 variante. Pe urma se monteaza piesa si la Teatrul "Al. Davila" din Pitesti, intr-o varianta redusa, pentru un turneu in SUA si Canada, care insa nu se mai face. Dar eu m-apuc iarasi de piesa, mai fac vreo 4-5 variante si incep s-o montez eu insumi la Theatrum Mundi din Bucuresti, dar ma imbolnavesc si raman cu spectacolul pe butuci. Ma enervez si mai ard vreo 2-3 variante. Acum lucrez la alta. Sper sa fie ultima!
Si acum, arunca te rog, o privire asupra literaturii momentului.
In romanul meu "Ingerul contabil", din 1985, imi imaginam societatea de pe o planeta unde literatura a fost desfiintata. Mi se pare ca noi traim azi tocmai pe aceasta planeta. In tara mea de azi, scriitorii romani contemporani, care au ceva de spus, au fost izgoniti, din teatru cel putin... Desi mai sunt pe-acolo niste loctiitori sau niste surogate. Se da senzatia ca suntem atat de stupizi, incat nu stam decat in niste epigoni ai lui Beckett, ridicati in slavi de acesti jalnici infractori ai culturii care sunt snobii, uneori struto-camile ale societatii in care snobul se combina cu toapa si da, dupa cum se stie, snopul. Si iata astfel snopii! Ei sunt dusmanii odiosi ai teatrului national romanesc si astfel si ai mei personali. Dar eu-unul n-am nici o putere, decat sa strig disperat dupa ajutor. Si nu strig numai pentru mine, ci pentru toti cei care cred intr-un teatru national!
Si restul, vorba cuiva, e tacere!

---

Despre autor: