La ora pranzului, curtea Manastirii Cocos e pustie. Calugarii se roaga, isi fac pravila sau se odihnesc dupa slujba.

Gazda noastra, parintele Atanasie, ne povesteste despre fiecare lucru drag lui. De la el aflam povestea micutei pisicute fara nume care isi asteapta si acum stapanul. Pisicuta de care vorbim a aparut in manastire nu se stie de unde. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, de-abia ii trecuse vantul prin blanita, ca atunci cand si-a intins labutele a descoperit ca langa ea nu este nimeni. Asa ca de la primii pasi a cunoscut greul. Neavand incotro, a purces la drum un ghemotoc alb si gri fara nume. Cata spaima era in sufletul ei nimeni nu stie, dar a avut particica ei de noroc, pentru ca la poarta manastirii unde adastase a intalnit un om bun. Fratele Adrian. In mintea ei deja incoltise un plan. L-a cumpanit din prima clipa, l-a mirosit si l-a luat de stapan. Fratele Adrian, care era pe atunci la Trapeza, adica se ingrijea de mancarea calugarilor, i-a curatat blanita si ochisorii. Atat de tare s-a atasat de el frumoasa pisicuta, incat unde mergea fratele Adrian mergea si ea, incurcandu-i-se printre picioare. Din nefericire, intr-o zi fratele Adrian a plecat. Nimeni nu stie unde. Pisica fara nume a plans la fel ca oamenii, iar lacrimi fierbinti alunecau pe botic. Dorul de fratele Adrian nu se manifesta acum decat printr-o asteptare continua. Pisica fara nume ne privea cu ochisorii ei frumosi. Mancase bunatate de branza proaspata si dupa cativa pasi s-a intins pe bancuta din curtea manastirii. In asteptarea lui...