A fost Nea Vali...

Am crezut ca n-o sa pot scrie aceste randuri: e greu sa incerci un altfel de "necrolog", pentru cei care ti-au fost dragi, langa care traiai cu iluzia ca nimic nu va poate desparti prea brusc, prea curand. Vestea ca Nea Vali, dupa cum il stiam cu totii de atatia ani, nu mai este fizic printre noi, m-a luat total pe nepregatite (de parca am putea, totusi, sa fim vreodata "gata" pentru despartirea finala, de parca amarnica Doamna de miere neagra ne-ar lasa sa anticipam, sa programam ceva...). Pe moment, durerea a invins constiinta si pixul se incapatana sa mai adauge ceva la acest trist epitaf "A fost Eugen Comarnescu..." - apoi, cand sufletul si-a cerut din nou drepturile, mi-am dat seama ca Nea Vali, colegul meu, prietenul meu, nu poate pleca asa, pur si simplu, si eu sa nu-mi iau "la revedere" de la el dupa cum bine merita. I se cuvine mai mult decat un text sec cu "s-a nascut", "a fost" si "a disparut" - in Marea Trecere, Nea Vali sigur trebuie sa aiba mai multe cuvinte in dar de adio de la noi, la fel cum si el s-a jucat cu mii de cuvinte timp de peste 40 de ani de presa. Altfel n-ar avea liniste - daca n-ar pleca si cu un bagaj de vorbe, de la cei pe care i-a cunoscut - in calatoria ultima, din luntrea lui Caron, pe netulburatul Styx.
Eugen Comarnescu a fost mai intai de toate un om, intr-o vreme cand aceasta notiune s-a perimat, cand ne-am salbaticit si am lasat cele ale spiritului deoparte. Omul stia sa faca lucruri de seama, mari si marunte, isi facuse prieteni de-o viata printre cei mai mari actori ai nostri, isi dedicase existenta prin scris scenei si soclului lor. Pentru ca pasiunea vietii lui Nea Vali, jurnalistul din alta lume, nu de moda veche, ci dintr-o reala generatie de ziaristi (nu ca facaturile din vremea noastra, strecurati prin presa cine stie cum) a fost mereu TEATRUL, lumea magica a lui Shakespeare si Caragiale, in care stia ca nimeni altul sa se invarta, despre care cunostea aproape tot. Avand prieteni de la generatia lui Birlic incoace, trecand prin Radu Beligan si Florin Piersic si ajungand la actorii tineri, Eugen Comarnescu, criticul de teatru, a scris mereu cu finete, fara partinire, cu argumente si fara parti-pris-uri despre fenomenul scenei romanesti, nefacandu-si "dusmani" celebri nici cand era mai acid, mai exigent. Pentru ca si ei stiau ca e ceva in neregula daca Nea Vali e usor nemultumit de calitatea unei piese ori a interpretilor: era un bland si eficient barometru al reusitei ori mai putin reusitei lor.
L-am cunoscut pe Eugen Comarnescu in 2001, cand eram inca student si colaborator al "Cronicii Romane", iar din 2002 am lucrat efectiv impreuna si alaturi de Razvana Nita am realizat - lasand modestia la o parte, au spus-o altii, nu noi - cea mai buna pagina culturala din presa autohtona. Apoi am ramas singuri, Nea Vali si eu, mi-a fost "sef", apoi situatia s-a inversat, dar asta conta prea putin intre noi, nu era important cine "conduce" departamentul cat timp ne intelegeam din priviri si intre noi exista o comunicare spirituala, o completare continua, totul venind dintr-un respect reciproc, bazat pe afinitati intelectuale si aprecierea unui absolvent de Litere din anii '60, ai existentei inca a lui G. Calinescu, si altul absolvent in anii 2000, cand Eugen Simion mai preda in Facultatea aflata acum in vizibil regres si pierzand numele mari care pot sa creeze discipoli. Nea Vali, pana a deveni chiar el un etalon, a avut modelele lui, in cruzii ani comunisti, a crezut in cultura romana si nu a parasit niciodata aceasta baricada imposibila, a permanentei constiintei noastre nationale (nu intamplator radacinile sale erau in Basarabia). Eugen Comarnescu a devenit in timp, la "Informatia Bucurestilor" si nu numai, un condei redutabil dar civilizat, care putea oricand sa iasa din vraja teatrului pentru a scrie despre literatura, muzica, film si toate celelalte. Imi pare rau ca n-a apucat sa stranga sau sa puna in scris macar o parte dintre intamplarile pe care ni le povestea intelept-anecdotic despre multi "cunoscuti" - ar fi iesit o carte de memorialistica uluitoare. Si nu in ultimul rand, Nea Vali era un mentor teatral pentru noi cei tineri, incercand sa ne inoculeze patima scenei, trimitandu-ne ca un adevarat promotor la toate premierele. Va ramane, cred, in amintirea colegilor ca "domnul" care ne facea rost de bilete/invitatii la tot ce s-a intamplat rafinat dramaturgic in ultimii cinci ani.
Luptandu-se de vreo doi ani cu boala, "piesa" sa tragica, Eugen Comarnescu parea ca o invinsese si ca s-a intors la "armele" lui, printre noi. A fost doar ultima ironie a Mortii, care te face sa crezi ca ai depasit-o si iti mai ofera o clipa de respiro inainte de Tacere. Pagina de cultura a "Cronicii Romane" este de azi un spatiu gol inconjurat de un chenar negru. Nici eu n-o sa mai fiu niciodata de acum inainte fara colegul si pedagogul meu in ale gazetariei pe deplin exprimat. Comi, cum il mai alintam noi, Maestrul interviurilor (singurul care stia, de fapt, in acest ziar cum sa dialogheze cu oamenii de cultura) ne-a parasit fara a mai apuca sa mai spuna cateva fraze pe care incerc sa le ghicesc eu aici, in locul lui... Fara alte vorbe mari, unul dintre ultimii condeieri ai altui veac, un boier al spiritului in sensul pur al cuvantului, si-a luat semnatura cu sine si ne lasa de azi sa ne descurcam singuri, banuind ca poate am invatat ceva de la el si n-o sa-l dezamagim. Mi-e dor deja de Cel Plecat, si oare de ce ajungem sa intelegem lipsa cuiva doar dupa ce nu mai e cale de-ntors?
Aud un zvon cum ca tovarasul meu Enghidu, cu care vanam leii cuvintelor, s-ar fi dus. Nu cred, sigur e doar o parere, Nea Vali Comarnescu ne zambeste, ca intotdeauna, de aici, dintre noi...

---

Despre autor: