Se cuvine sa facem distinctie intre aderare si integrare. Al doilea termen priveste un proces care a inceput cu ani in urma si care, intr-o acceptie larga, se refera la compatibilizarea structurala a societatii romanesti cu ceea ce este performant in spatiul UE, dar in conditiile in care tinte si resurse principale sunt miscatoare. Integrarea combina convergenta nominala cu cea reala.
Politica publica post-aderare ar trebui deci sa raspunda la trei seturi de cerinte: unele, impuse de Acquis-ul comunitar; altele, ce sunt reclamate de starea unei economii emergente; in fine, este vorba de masuri care trebuie sa tina cont de particularitati ca ponderea mare a populatiei in mediul rural, subdezvoltarea infrastructurii, subfinantarea cronica a educatiei si asistentei medicale.
Un student diligent de la stiinte sociale ar putea sa replice: dar de ce este atat de complicat sa formulam o politica publica a modernizarii? In fond, ar continua studentul nostru harnic, totul s-ar rezuma la: functionarea de institutii bune (""cautare de renta"" scazuta; castiguri de eficienta inalte); formarea de capital uman si fizic, deci investitii; absorbtie intensa de noi tehnologii; infrastructura adecvata; finante publice sanatoase plus inflatie scazuta; intermediere financiara adecvata; o piata a muncii flexibila si o rezolvare corecta a problemei distributionale (intrucat coeziunea sociala conteaza indiferent de inclinatia ideological). Se poate afirma ca miza intrarii in Uniune da o serie de raspunsuri la gama de probleme ce apar in succesiunea de conditionari mentionata. Dar aceste raspunsuri pot fi numai partiale, intrucat reperele (conditionarile) mentionate sunt, in buna masura, rezultante si mai putin variabile instrumentale. Reiterez o teza a acestui volum: modernizarea Romaniei nu poate fi infaptuita numai prin aplicarea Acquis-ului; acesta din urma este un piston de mare forta in miscarea angrenajului institutional si economic romanesc, dar exista nu putine parghii de comanda si control care raman atribute de politica publica autonoma.
Politica publica in Romania trebuie sa proceseze ceea ce este exemplar in Uniune si in alte parti, sa invete din ceea ce este bun, dar si din experiente nefericite; ea trebuie sa fie contextualizata. Prin contextualizare inteleg ceea ce decurge din imbatranirea populatiei pe continentul European in conditiile in care psihologia colectiva a multor comunitati respinge presiunea imigrationista (ceea ce nu este de neinteles); rigiditatea pietelor muncii (nota bene: modul in care s-a reformulat directiva Boelkenstein); un tip de crestere economica ce economiseste munca (care este scumpa) creand putine locuri de munca; criza asistentei sociale, care mareste deficitele bugetare; mefienta fata de tarile nou intrate in Uniune, care cresc in medie cu peste 5% anual (fata de o medie de cca 2% in Uniunea celor 15); teama in crestere fata de concurenta economica asiatica.
Romania a avut o performanta macroeconomica relativ buna in ultimii ani si aceasta a determinat agentiile de rating Fitch si S&P sa-i acorde primul investment grade (BBB-). Dezinflatia a facut progrese notabile inflatia ajungand la 8,6 in 2005; sistemul bancar este solid (fata de fragilitatea din deceniul trecut); deficitele bugetare au scazut la cca 1% din PIB in ultimii doi ani; rezervele Bancii Nationale au depasit 16 miliarde de euro la finele anului trecut. Sectorul privat furnizeaza cca 70% din PIB-ul tarii. Una peste alta, Romania da imaginea unei economii care se inscrie in plutonul dinamic al Europei.