"Harul unui artist este vampirul sufletului sau"

Un artist, caruia ii este dat sa transforme clipele, emotiile, nelinistile intr-un prilej fast de dezvaluire a sinelui, are avantajul de a merge pe drumul care il conduce la adevar; la eliminarea balastului ce incarca inutil timpul devenirii sale; la sinteze zdrobitoare, punct de plecare si miza in aflarea rostului sau in lume. Sau poate la mantuire. Traian Laie, grafician, profesor la Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu", unde preda "studiul formei", face parte din acea categorie de artisti care nu rateaza sansa de a renaste prin sine si prin arta, daruindu-se puterii imaginii, frumusetii liniei pure. Si nu oricum. "Desenez din dorinta de a ma exprima", spune. "Prin actul desenarii iau contact cu Eul. Dau chip - chiar daca uneori imprumut carcase, forme din unele lumi - angoaselor mele si nelinistea mea devine suportabila. Usurinta pe care o am cand desenez imi da orgoliul unei puteri de imblanzire a demonilor interiori. Desenul meu este desen de linie, este un alfabet foarte personal folosit pentru a-mi striga revolta ontologica. Cand ai in tine o senzatie de prea-plin, desenul, ca limbaj, te mantuieste, te elibereaza; se transforma intr-o voluptate, o betie senzoriala, si totodata o fuga din meschinul cotidian.
Desenul imi da un rost, practicarea lui indelunga si pasionala imi da dreptul la privilegii virtuale. Privit intors in timp, actul desenului sfideaza timpul si intretine icoana copilariei si a copilului care desena luptandu-se cu singuratatea. Tot prin desen <> cu marile personalitati ale artei. Desenul a devenit, mai mult decat o oglindire, insasi o prelungire caligrafica a personalitatii mele".
Iar seva confesiunii sale o implineste.

- Domnule Traian Laie, admitand, dupa aceasta tulburatoare marturisire, ca impacarea cu dumneavoastra insiva, ca artist si ca om, are avantajul duratei, credeti ca se poate vorbi de o formula de impacare a artistului cu lumea sa, intr-un context in care urgenta exprimarii lui este vitala? Dvs. unde va situati si cum percepeti relatia cu lumea, cu societatea in care traiti?

- Eu nu mi-as dori o impacare cu lumea. Sa zicem ca as avea marea fericire de a ma impaca cu lumea, desi nu prea vad cum. Dar tocmai de aici, din neimpacarea cu lumea, se pot naste niste tensiuni pe care artistul le sublimeaza in opera lui, iar ele devin adevarate "motorase" in creatia lui. In situatia unei posibile impacari, creatia artistului ar putea fi suspectata de o eventuala superficializare a ei intr-un decorativism si poate intr-o virtuozitate sterila. E bine cand arta se hraneste din nelinisti, din neimpacari, din impasuri. Poate ca arta le-a fost data celor alesi sa se dedice ei tocmai pentru a se mantui. Asa cum este si religia, care incearca sa-l linisteasca pe om, sa-i dea o axa ontologica, si arta este o oglinda a sa, prin aceea ca il face sa dea ceea ce are el mai caracteristic, mai personal. Practic, arta inseamna (si) deschiderea unei Cutii a Pandorei. Pentru ca in sufletul omului se afla destui demoni, iar unii din ei pot chiar sa-l distruga. Insisi filosofii Antichitatii atrageau atentia asupra pericolului imaginatiei. Iar unul din vehiculele artei este imaginatia. Se pare ca arta nu este un fenomen abstract, ci este facuta de oameni, cu dramele lor, este pusa intr-o situatie aproape biblica. Oamenii trebuie pusi la incercari, unele din ele de-a dreptul dramatice, si in ciuda acestor incercari, ei, artistii, trebuie sa creeze, sa se exprime, neavand pretentia ca societatea sa-i inteleaga neaparat, sa-i recompenseze. Iata ca in situatia aceasta artistii de acum se impart in doua categorii: unii care nu renunta la ceea ce au de spus si la drumul lor, si ramura cealalta, mult mai viguroasa, a celor care, justificati de greutatile materiale, familiale, de orgolii si care au facut sau incearca sa faca compromisuri si fac jocul societatii, comanditarilor. In situatia aceasta, scuze au si unii si altii, singura chestiune e ca fiecare sa-si asume responsabilitatea pentru drumul pe care l-a ales si sa nu mai incerce unii sa-si doreasca sa fie si din tabara cealalta. Unii, cei care vor recunoastere materiala, sunt insa foarte sensibili, cand in momente de mare sinceritate, confrati sau conjuncturi personalizate le atrag atentia ca e cazul sa se multumeasca si sa fie bucurosi ca si-au satisfacut interesul, ma refer la aceia care au ajuns sa-si vanda lucrarile si sa fie foarte curtati de potentatii zilei.

- Sunteti reprezentantul unui gen care se pare ca nu prea are cautare la public. Oamenii prefera pictura, desi grafica se preteaza mult mai mult unui mesaj mai dens in semnificatii. Cum vedeti aceasta situatie, acum, cand arta, in general, se vinde la preturi derizorii sau deloc?

- E o chestiune pe care trebuie sa mi-o asum, in sensul ca m-am incapatanat sa desenez dupa cum imi dicteaza sufletul si, culmea obrazniciei, doresc sa si vand ceea ce fac cu multa placere. Numai ca, vazute din exterior, desenele mele reprezinta personaje, atitudini, in general imagini mai putin linistitoare, mai putin reconfortante, care provoaca la un dialog si cer o anumita disponibilitate a sufletului celui care le gusta. De aceea, ca o pedeapsa a destinului meu, de cate ori am incercat sa intru in voie, macar asa, imaginar, unui virtual comanditar, de cate ori am vrut sa fac ceva pentru vanzare, asa cum imi propuneam eu, in forul meu interior, ei bine, acele desene ajungeau sa fie date, nu cu bani, ci cadouri pe la medici, pe la diverse persoane sau la prieteni. Se pare, asadar, ca eram pedepsit de propriul meu destin, pentru incercarea aceasta de tradare. Tradare care, uneori, nu avea o justificare dramatica. Au fost si situatii in care aveam o disperare de a le vinde. Tot ironia soartei a facut sa fiu cautat si sa mi se cumpere exact acele lucrari pe care nu as fi crezut vreodata sa le vand. Si oamenii mi-au si spus, de altfel: daca vor o pictura de gen, un desen, peisaj sau flori - deci acele genuri care se inscriu mai mult in zona comerciala - se adreseaza pictorilor de marca din genul respectiv, dar la mine vin sa cumpere pentru ceea ce fac eu. In clipa aceea, mi-am dat seama ca eu nu pot sa afirm ca nu sunt inteles.Asa ca mi s-a luat sansa de a ma da o victima societatii si ar trebui sa ma consider nu neaparat printre cei mai norocosi, dar, in orice caz, iata ca si conjunctura, reprezentata prin prieteni sau varii situatii, imi intinde o mana si ma incurajeaza sa-mi urmez lumea pe care o desenez, fara sa vreau sa fiu altul decat sunt eu.

- Numai ca, dintotdeauna, arta este destinata elitelor...

- Apropo de elite, sunt un tip imaginativ, imi place sa fac scenarii, dar imi este greu sa-mi imaginez ca potentatii zilei ar putea fi comanditarii mei. De aceea, cand desenez, ma gandesc ca unul dintre cumparatorii care si-ar aseza pe pereti niste desene de-ale mele, apropo de cele cu transpunerea imaginii auto (Ciclul "Automobilul", n.r.) ar putea fi Bernie Ecclestone, acel guru al Formulei 1 de automobilism, care este miliardar, l-as vedea pe Don King, celebrul manager de box american, punandu-si pe pereti, in somptuoasa locuinta, imagini cu boxeri, pentru ca eu desenez boxeri in atitudini foarte dramatice, inclestati in lupta, sau sa-mi imaginez ca un Donald Trump isi pune in livingroom-ul lui niste desene din ciclul lucrarilor mele cu tema erotica. Se pare ca nu prea am atata imaginatie incat sa ma vad beneficiarul unei recompense a potentatilor zilei din societatea romaneasca. Pe de alta parte, as pierde enorm de mult timp cautand cu disperare oamenii care sa-mi cumpere lucrarile. Sunt umilinte imense - trebuie sa fii facut pentru a rezista la refuzuri si diverse atitudini ale celor care au puterea banilor.

- Si atunci, ce-i ramane de facut artistului?

- E bine sa ne vedem meseria ca una de combustie interna, de oameni care sunt lasati de Dumnezeu pentru a concentra in sufletul lor, in expresia lor, suferinta, bucuria, sa fie organele senzitive ale societatii.
Fata de Renastere, am castigat ceva: am scos arta din Olimpul ei si am trimis-o pe ulitele sordide ale cotidianului

- Activitatea de pedagog va ajuta sa compensati unele neimpliniri din planul confortului financiar de care ar trebui sa beneficiati din plin, gratie fortei de expresie a artei dvs.?

- Ca profesor este minunat. Lucrez cu magma personalitatii generatiei tinere. Ai in fata ochilor tineri care doresc sa afle ceva de la tine, carora ai sa le comunici ceva.

- In celalalt plan, al artistului, considerati ca este el pandit de riscul de a deveni prizonierul artei sale?

- Mi-a placut o replica dintr-un film, in care personajul principal, dotat cu puteri paranormale, spune la un moment dat: "Darul meu urias se transforma in blestem pentru mine". Pastrand proportiile, darul (sau harul) unui artist este practic vampirul sufletului sau.

- Percepeti, din aceeasi perspectiva, presiunea lipsei de timp care impieteaza asupra urgentei exprimarii artistice?

- Sunt uimit de operele Renasterii. Stau si ma gandesc cand au putut sa faca acei artisti atatea minunatii. Pe de alta parte, fata de Renastere, noi am pierdut tehnica, maiestria, dar am castigat ceva: am scos arta din Olimpul ei si, ca pe o femeie superba, rasfatata, deodata am dezbracat-o si am trimis-o pe ulitele sordide ale cotidianului; am castigat sinceritatea artei, am pus-o la treaba. Poate ca nu trebuia ca frumoasa arta sa fie la indemana tuturor si sa fie supusa la munci care nu cadreaza cu statutul ei special. Parafrazand cunoscuta butada a lui André Malraux, care spune ca "Secolul XXI va fi religos sau nu va fi deloc", cred ca daca arta, in secolul XXI, nu isi va da silinta sa ne infrumuseteze viata, nu vom ajunge sa ne bucuram de acele lucruri pentru care omenirea s-a straduit sa le creeze milenii la rand.

- Cum vedeti, totusi, iesirea din impas a artelor plastice si artistilor insisi, prea putin incurajate /incurajati sa-si implineasca menirea?

- Eu cred ca printr-un management artistic stralucit, vecin cu genialitatea, arta ar putea veni in intampinarea oamenilor, le-ar putea infrumuseta un pic viata. Ei bine, mai cred ca, prin parghiile acelui management, chiar si cei mai zgarciti potentati ai vremii noastre ar putea fi convinsi sa se apropie de ea, sa-si desfaca baierile pungii, facandu-le astfel artistilor viata mai suportabila. Cred ca in felul acesta artistul si-ar regasi locul in societate, iar societatea ar recunoaste ca si-ar fi putut pierde un foarte bun prieten si ar trai fericiti, milenii de-a randul, pana la adancile batraneti ale omenirii.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe