Varianta romaneasca a sfarsitului lumii

Si sfarsitul lumii are un inceput. Pentru un tanar cineast roman, aflat la inceputul unei, speram, spectaculoase cariere internationale, "sfarsitul lumii" se produce la Bucuresti la caderea regimului Ceausescu. Este, fireste, un sfarsit fictionalizat, tratat cinematografic printr-o insolitare gratie careia subiectivitatea infantila isi face jocul. Este o lume a copilariei in interferarea acesteia cu adolescenta si fara a se instraina de mirajul protectiei intra-familiale, parentale.
Filmul are un fel anume de a obiectualiza subiectivitatea. Conteaza cotidianul imediat, se consemneaza radiografia senzualitatii, ca si spasmul dictatorial al unei lumi pentru care sfarsitul este ca o materie vascoasa ce se insinueaza in biografia personajelor. Vom descoperi in filmul lui Catalin Mitulescu ecouri din Kusturica, din Daneliuc, din Vigo. Se amesteca mai multe feluri de a trata varstele si de a privi psihologiile netematoare de degringolada politica. Filmul demonstreaza ambitii cu mult peste elementara gestualitate a momentului de tranzitie calendaristica. Nu i se poate nicidecum refuza vocatia de a descoperi o alta Romanie decat cea a cainilor vababonzi, a cersetorilor sau disidentilor de parada. Nici un alt film romanesc nu a reusit sa exprime rezistenta subterana, vazuta aici la scara unui cartier sarac, marginas, dar si pe plan familial, acolo unde rod mai tare acizii saraciei, ai stramtorarii sociale. "Tara noastra-i tara noastra" si "Noi suntem romani ca brazii" se transforma din slagare propagandistice in autoironie. Este un tot incongruent, un amestec de ridicol si desuet, de fandoseala si hoinareala, de visare si apetit al mocirlei, in totul o privire nepatimasa, aderenta, calda, o asumare simpatica si intelegatoare pentru un impas care devine, sa recunoastem, al fiecarui personaj, fie ca evadeaza, fie ca-si continua existenta in orizontul la fel de marunt al mahalalei, unde grotescul ia locul micilor gesturi de revolta spontana.
"Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii" propune cateva simboluri, intre care de retinut ar fi chiar numele personajului principal feminin (Eva), dupa cum simbolica este si retorica finalului triumfalist, dar intr-o alta maniera. In plus, deloc de neglijat, cineastul stie sa ofere o imagine in oglinda a unui specific romanesc needulcorat, dar nici sarjat, inecat in cerneluri intunecate. Este unul din cele mai sincere moduri de a nu stirbi autoritatea cea mai de pret a unui discurs estetic - autenticitatea.
Cu contributii de senzatie, cu numele lui Martin Scorsese si al lui Wim Wenders pe afis, ca producatori executivi, cu vanzari deja perfectate in lume, printre care si piata japoneza, nu ar fi de mirare ca numarul spectatorilor romani sa fie considerabil, nu stiu daca chiar un milion, cum preconizeaza autorul, dar, in orice caz la film se va merge si se va aplauda si pentru ca ne aflam in fata primei povestiri cinematografice romanesti cu un subiect de actualitate unde regasim respectul pentru obsesiile cotidiene tratate cu sinceritate, dar fara compromisuri.

---

Despre autor: