Meseria de cititorDigresiunea

Mereu auzi pe cate unul sau pe cate altul cum ca ar vrea sa citeasca un roman epic, pur epic si strans, cu greutate specifica si cu actiune inchegata. Ceva asa, in stilul lui Balzac adica. Ca si cum neica Balzac, indiscutabil cel mai serios romancier clasic, ar avea numai epic! Sau Tolstoi, alt monstru de proza clasica, numai poveste lineara ar compune!
Stand drept si judecand in acelasi fel, citind corect si cu creionul in mana indeosebi proza lui Balzac (la Tolstoi este putin mai usor: stilul lui pare a fi de transfocator si de camera de luat vederi ce se plimba din mai multe unghiuri) ajungi la concluzia pura si simpla ca semnul clar al intregului discurs este digresiunea, paranteza, devierea. Ei bine, indeobste devierea a fost considerata un soi de lipsa de coerenta, o boala de constructie, un semn de ratacire, un faliment textual, "un simptom de dezordine si de exces", sigur o meteahna a prozatorului incapabil sa-si organizeze materialul. Ca de cele mai multe ori chiar asta-i situatia, ca asa si e, nimeni nu neaga. Sigur ca avem aici un fenomen de heterogenitate si de deconstructie, voita sau nu, care vrea sa impuna traseului epicii un anumit dinamism. El apare, daca imi dati voie, inca de demult, din proza discursiva antica, din nuvelele Renasterii italiene, de la Montaigne, Sterne si Diderot ca sa ajunga la Balzac, Proust si Joyce. Adica, daca nu va suparati, la o parte din cei mai mari scriitori ai lumii!
In spatele acestei voluntare rasuciri stau interese de fragmentare a povestii, de disimulare a tehnicii narative, de argumentare si de strategie discursiva. Digresiunea sau "dizlocarea naratiunii" cum am numit-o eu in teza de doctorat - pe cand nu stiam ce bibliografie imensa exista in domeniu dincolo de Genette si de Tel Quel; la altii, nu la noi, evidamente! - nu are nici autonomie si nu este nicicand gratuita. Ea poate destabiliza discursul narativ, poate irita cititorul, poate parea o improvizatie mai mult sau mai putin heteroclita, o deriva sau un procedeu insuficient asimilat, dar de cele mai multe ori aceasta punere in scena, acest ocol este un simulacru retoric, un parcurs critic apt sa lumineze colturi intunecate ale povestii. O secventa ocolitoare, oblica de acest tip poate fi descriptiva - de cele mai multe ori - discursiva, sub forma de eseu sau chiar narativa, o poveste intercalata pusa acolo cu scopul de a explica insusi procesul narativ.
In cele mai noi interpretari, digresiunea este considerata un soi de punct de fuga, de parodie intertextuala, de figura de deplasare, de dezordine a poeticii si retoricii, de metadiscurs, este asociata libertatii creatoare, ilustreaza polifonia textului si joaca rolul elementului motor si unificator al acestuia. In mod paradoxal, ea nu incearca sa fragmenteze enuntul, ci vrea sa-i asigure coerenta si continuitate, incearca sa faca sa semene lumea fictiunii cu lumea reala.
Este vorba, in acest punct, atat despre autoritatea narativa cat si despre naratologia retorica. Fireste ca ne referim la celebrul si prafuitul autore omniscient, bata-l norocul, care manevreaza toata poetica vietii, sa zic asa! Fireste ca trimitem la mult utilizatul Wayne C. Booth cu a sa Retorica a romanului, publicata in 1961 si tradusa la noi in 1976, la Editura Univers ! Dar astfel de chestii apar inca de la Homer, din Vechiul si Noul Testament, trec pe la Dante, Boccaccio, Cervantes si Shakespeare, ca sa ajunga la cei citati mai sus, pentru ca batranul Joyce sa se si autopastiseze. Interventiile in text cu scop discursiv fac mult mai digerabil materialul, arunca un inteles mai mare actiunii personajelor si dau si un scopos utilitar, de initiere, prozei respective. Asta si-a propus Balzac insusi si toti cei care l-au imitat, adnotat, adaptat sau adoptat.

---

Despre autor: