Recviemul german, op. 45 de Brahms este o cantata funebra, prima, istoriceste, care nu mai e un "recviem" in acceptiunea traditionala canonizata a termenului. Daca indrazneala lui Brahms de a folosi un text in limba germana, parasind obisnuitele fra
Recviemul german, op. 45 de Brahms este o cantata funebra, prima, istoriceste, care nu mai e un "recviem" in acceptiunea traditionala canonizata a termenului. Daca indrazneala lui Brahms de a folosi un text in limba germana, parasind obisnuitele fragmente in latina, proprii cultului catolic, avea un precedent (Messa funebra germana de Schubert, 1818), necunoscut insa de el, fondul ideatic si modul de tratare muzicala, expresia in ansamblul ei indraznesc chiar mai mult. Incheiata in vara lui 1866, intr-o prima faza (i s-a adaugat, in 1868, o parte lenta in Sol major, a V-a), lucrarea lui Brahms are monumentalitate simfonica. Solistii sunt folositi putin, corul e, in schimb, un instrument esential al dramaturgiei muzicale, un element de constructie si de evidentiere a formei. Aceasta propune o simetrie masiva, prin care se exprima substanta tematica a cantatei, straina de canoanele muzicii religioase. Practic, doar motivul introductiv (cu rol ciclic), cu care se inrudeste de altfel si al doilea motiv din partea a doua, provine dintr-un coral protestant de Georg Neumark, Wer nur den lieben Gott lasst walten, folosit si de Bach in mai multe cantate, de Mendelssohn-Bartholdy (oratoriul Paulus) si de Schuman. Tragica traire a sentimentului desertaciunii, descumpanirea si voluptatea retinuta a suferintei, expresivitatea depresiunii, colorata totusi, la un moment dat, pastoral, pentru marca si mai limpde contrastul (melodia "dulce" in Sol bemol major din partea secunda), sunt specifice primelor trei miscari. Auzim un mars funebru, tabloul e grav, coplesitor inca de la inceput, cand sunt eliminate din ansamblu viorile, clarinetele, trompetele, iar episodul solo-ului de oboi (piano espressivo), cu acele masuri ascendente, marcheaza liric disperarea. Contrastele nu sunt violente la Brahms. Dupa o fuga monumentala in Re major, de un dramatism zguduitor in tratarea vocilor, deasupra unei pedale "surde" tinute de contrabasi, tromboane, tuba si timpane, partea a IV-a, intr-un Mi bemol major deloc eroic si tempo moderat, mediaza intre funesta meditatie asupra sortii si ideile consolatoare, blandetea de extractie luterana din ultimele trei miscari - penultima, un fel de "Scherzo fantastic", culminand cu sugerarea "Judecatii de apoi". Nimic nu e spectaculos la Brahms (poate exceptand fuga amintita), ca, bunaoara, la Berlioz sau Liszt. Insasi severitatea previziunii funebre, prezenta mai ales prin glasurile fagoturilor si nelipsitului contrafagot (aici sunt chiar doua), se imblanzeste treptat. Acest echilibru, masivitatea si unitatea partiturii, fierberea launtrica si demnitatea de a stapani lamentatia, contrastele provenite din acumulari si deasupra lor, afirmarea principiului vital, ca modalitate de a ilumina resemnarea, au fost reliefate cu abilitate de dirijorul Jin Wang, aflat la pupitrul Orchestrei Nationale Radio. Principalul merit al acestei versiuni a fost exact acesta: de a nu fi exagerat detaliile in detrimentul liniilor conducatoare ale arhitecturii, acelea care ofera originalitatea acestei pagini, de romantism crepuscular, cladit pe teribila forta constructiva. Caci nemurirea se obtine, in conceptiunea lui Brahms, nu prin lansarea voluptoasa, erotica, in intampinarea mortii, prin fuziunea extatica a celor doua principii (Eros si Thanatos), ci prin actiunea constructiva, printr-o sacralizare - astfel legitimare morala - a efemerei existente. Legitimare care inseamna, inainte de toate, ucenicie simbolica, sobra si inteleapta totodata, la principiile vitalismului.
Nascut la Beijing, fost asistent al dirijorului ceh Vaclav Neumann, laureat al mai multor concursuri internationale, Jin Wang este, din 2003, dirijor permanent al Operei Comice din Berlin, cariera sa cunoscand o permanenta ascensiune. "Jin Wang a daramat barierele dintre Vest si Est", "impunandu-se prin prezenta remarcabila, profesionalismul desavarsit" (New York Times).
Concertele sustinute in ultimii ani la Bucuresti au confirmat pe deplin valoarea cu totul deosebita a acestui dirijor, care abordeaza cu succes un repertoriu foarte intins. Recviemul german, o partitura de mare dificultate si intindere (dureaza aproape o ora si jumatate), a fost din toate punctele de vedere, o reusita a dirijorului, a Orchestrei si Corului Radio pregatit minutios de Dan Mihai Goia. In plus, trebuie remarcata evolutia solistilor: soprana Anda-Louise Bogza, de la Opera din Praga (care va canta la inceputul anului viitor, la Radio, Turandot) si baritonul Stefan Ignat.
Despre autor:
