E usor de observat ca in Romania de astazi, cu exceptia notabila a serviciilor de informatii, nimeni nu mai asculta pe nimeni. E suficient sa te uiti la televizor sau sa privesti cum isi vorbesc doua cunostinte care stau la aceeasi masa.
Poate fi vorba despre politica, economie, fotbal sau retete de slabit, peisajul e acelasi: fiecare roman adevarat isi expune teza in asteptarea nervoasa a celorlalti participanti la discutie care, desigur, nu-l asculta, il cronometreaza in asteptarea momentului binecuvantat cand ei insisi vor ataca problema. Uneori, nici nu se mai asteapta finalul unei argumentatii a carei logica poate avea nevoie fireasca de anumite dezvoltari. Preopinentul pufaie nervos, intrerupe ritmat, pozitia lui ostila e clara chiar inainte de a i se fi dat cuvantul, omul nu are nevoie de argumente ca sa-si dea seama ca celalalt greseste din nastere si ca numai el detine, intamplator, adevarul.
Situatia e cu atat mai groteasca in asa numitele emisiuni de analiza, dedicate unui fenomen de actualitate care atrage pasiuni. Participantii la discutie vin acolo cu toate ideile frumos impachetate de acasa, n-au nevoie unul de altul si sunt chemati, de regula, tocmai pentru ca se stie foarte clar ce vor spune.
Chestiunea devine de-a dreptul grava in spatiul public, in politica. Multe erori ar fi putut fi evitate, multe blocaje ar fi putut fi depasite daca cei chemati impreuna sa decida ar fi gasit ragazul sa se si asculte unii pe altii. Dar noi asistam la o procedura care anuleaza total insusi sensul institutiilor care guverneaza societatea. Guvernul nu asculta Parlamentul, partidele nu se asculta intre ele nici
atunci cand se vad nevoite sa guverneze impreuna, aripile aceluiasi partid isi pun degetele in urechi, ministrii nu aud sindicatele, acuzarea nu ia in seama ce spune apararea.
Iti vine sa crezi ca undeva se produce o greseala teribila care tine de intelesul exact al cuvintelor. A asculta pe cineva nu inseamna a asculta de cineva. Intelepciunea care te face sa pleci urechea la ceea ce spun cei din jurul tau nu e o umilinta capabila sa-ti anuleze identitatea. Dar numai ea poate sa te tina in contact cu realitatea, altfel te prabusesti in prapastie privind spre cer, in vreme ce-ti continui tantos monologul. Acest fel pacatos de a fi anuleaza insusi sensul expresiei ""schimb de idei"" care defineste, in fond, ideea de dezbatere. In Romania nu au loc dezbateri. Pentru ca nu poti face schimb de idei atunci cand ceea ce oferi nu e primit.
Intr-o familie, lipsa de comunicare duce la divort, intr-o societate comerciala, la faliment. Ce efecte pot avea bolile de urechi pentru o tara intreaga? O tara care se pregateste de o integrare europeana extrem de dificila si care presupune atatea probleme de dezbatut?
Masa Tacerii nu mai exprima felul nostru de a fi. Avem nevoie de un alt geniu plastic, capabil sa creeze un monument al surzeniei, o statuie ecvestra a neascultarii. Poate ca ganditorul de la Hamangia nu gandeste, poate ca am interpretat gresit gestul lui. Poate ca isi acopera urechile si atat.

N.B. Gandurile acestea mi-au venit recitind poemul ""Parler seul"" al lui Tristan Tzara, scris in 1945, la spitalul psihiatric din Sain-Alban, publicat in 1950, cu litografii superbe realizate de Joan Mir"".
Era perioada dezamagirilor de dupa razboi. Va urma, oare, si la noi o convalescenta deschisa spre dialog?