Gelu Nicolae Ionescu este o prezenta singulara printre tinerii sai colegi de generatie lirica. Intorcandu-se la armele vechi ale Poeziei, la clasici, la metafora, el nu cade in ispita celorlalti, de a practica o poezie vulgara, de consum. Este probabil cel mai anticomercial liric care nu a atins 30 de ani si - la fel ca si alt nume pe care pariez, Marius Marian Solea - este deja un poet pe deplin exprimat. Neamestecandu-se in vreo tabara literara, apolitic si nepornografic, diferit deci de majoritatea "fracturistilor" excesiv mediatizati ("la moda"), Ionescu nu vrea sa fie o vedeta a zilei, sa fie in centrul astentiei prin scandal, ca acestia. Ploiestean get-beget, continuand linia Nichita Stanescu - Ion Stratan, la cerintele mileniului al III-lea, tanarul poet este si nu este postmodern. Mai mult un fantezist, un "fabulist" ironic decat un realist subversiv, Gelu Nicolae Ionescu nu seamana deloc cu ceea ce se promoveaza prin generatia in care, spre nefericirea lui, Marin Mincu mai crede. Exista trei sau patru poeti de care vom mai auzi cu siguranta si peste 20 de ani: Marius Ianus, Marius Marian Solea, Claudiu Komartin si cu voia dvs., ultimul pe lista, dar nu cel din urma, Gelu Nicolae Ionescu.
L-am cunsocut pe liricul din Ploiesti intr-un moment care, de obicei, in vulcanica noastra lume literara - in care performantele sunt depasite de orgolii! - desparte doi oameni din "bransa", nu ii apropie. Devenind ex-aequo castigatori ai unui premiu de debut (Opera Prima) anul trecut, la Festivalul Nichita Stanescu, am fi putut ajunge (altii o fac si pentru mai putin...) "dusmani" literari, pe criteriul ca doua sabii in aceeasi teaca ar fi cam mult. Paradoxal, ceea ce pe alte persoane mai infatuate le-ar fi distantat - un premiu (de obicei "singular") impartit la doi juni dornici de afirmare - pe noi ne-a unit si ne-a imprietenit, pe cat pot ramane prieteni literari un poet si un critic - care, la o adica, poate trece sub tacere sau demonta un volum slab. Din fericire pentru mine, Gelu Ionescu nu mi-a facut "surpriza" neplacuta ca al doilea volum al sau, "111 fotografii poetice, urmate de 5 ploi personale" sa fie calitativ sub precedentul op, ba din contra. Daca "Ai calatorit vreodata cu tacerea ?" (aparut tot la Editura Viitorul Romanesc) era o carte de debut buna - si... premiata! -, volumul de fata este unul mai elaborat si matur, chiar daca nu a trecut decat un an de atunci. Se vede ca Gelu Nicolae Ionescu a muncit cu rabdare, si-a ales minutios poemele pe care le-a considerat reprezentative pentru acest moment si nu s-a lasat dus de valul gloriei debutantilor cu distinctii (de obicei, dupa prima carte, poetii recidiveaza mai putin convingator - nu este cazul aici!).
Sub motto-ul "singurii actori articulati/ care nu se supara/ sunt cuvintele", liricul "corespondeaza" cu... corespondentele, adica revine la simbolistii francezi, la Baudelaire si nu in ultimul la G. Bacovia.
Initial, aceasta carte ar fi trebuit sa se numeasca "Daca ninge, Seherezada scapa cu viata", titlu ce mi s-a parut inspirat, dar la care autorul a renuntat, probabil din dorinta de a nu fi considerat prea bombastic. Oricum, "pozele" poetice si ploile "personale" sunt apanajul unui Ionescu - fotograf de anotimpuri si luni care nu se joaca cu vorbele, "ci cu sensurile lor". Vom gasi sintagme insolite (teii de Laponia, din poema de deschidere) si imagini originale (ninsoarea este praful de pe lucrurile din Rai), dar mai ales ne vom izbi de inteligenta autorului de a nu derapa nici in banal nici in socantul cu orice pret: "a fi inspirat/ inseamna a fi oxigen?". Pastrandu-si hazul... melancolic in orice situatie, Gelu Nicolae Ionescu este un poet, sarutandu-se cu Realitatea, care a primit in dar pentru aceasta mixtura de poze si diluvii intimiste "vremea asta/ un autograf/ de la Bacovia". Jocurile lui de cuvinte ne raman pe retina, fara a o forta sau oripila: "iubirea de oameni a poetului/ se transforma/ in iubirea de poet/ a oamenilor". Nichita vibreaza in acest volum-omagiu nu printr-o stare de simpla imitatie, a unui epigon, ci prin insinuarea chiar a starii tipice "ploiesteanului" caragialesc: de "rasu’ plansu’ ". Poetul pe "stil" nou crede ca "A rade? A plange? Totuna-n Balcani" si ca "Viata e un drum/ strada supararii/ colt cu/ strada zambetului". Obsesia lui raman totusi cuvintele, masurate in "suflete-putere", iar punctul de reper al celui care incearca intre ploi si ninsori ludic - bucolice sa sugereze conditia artistului Seherezada nu poate fi decat Cerul. Gelu Nicolae Ionescu se intoarce intr-un fel si la asa-zisii poeti minori azi aproape uitati si doua nume iti vin in minte citindu-l: Minulescu si Toparceanu (acesta din urma chiar unul dintre modelele de tinerete ale lui Nichita Stanescu). Temele esentiale par a fi copilaria, singuratatea (necesara creatorului/"povestitorului"), cautarea unui Timp Pierdut, tacerea vs. cuvinte, iarna vs. primavara, cu un accent vizibil pe Helios si pe simbolicul diamant - un fel de piatra perfect slefuita, cum ar trebui sa fie poemul insusi! Din cand in cand, apar candide intertexte spirituale: "cainii/ tacerii lui Nae/ o musca/ pe doamna Gratiela Gavrilescu/ de pulpele/ gandirii" (cu o trimitere poate la starea de gratie plus cautarea absolutului din "La tiganci" de Eliade, imprumutand numele eroului sau) sau "aprilie: in sunetele valurilor marii/ poti auzi cum/ primavara se contrazice cu iarna". Sugerand eroticul, poetul este mai mult un cerebral trubadur, a carui oda "sudica" (spre deosebire de "nordicul" truver Solea, de exemplu), a unui romantic, sentimental - aparent intarziat dar binevenit - impune o muzicalitate pastorala pe care actualii poeti o uitasera. Peregrin printre lunile anotimpurilor cu zapezi villonice si doamne "vechi" (intr-un fel de continuare a lui Geo Dumitrescu), Ionescu este un Malec timid intr-un film al ninsorii in care oameni ce mai au sensibilitati si fragilitate pot da casting pentru un rol (facem oricum figuratie, ninsoarea e protagonistul, spune cu umorul sau simptomatic autorul). "Unei femei frumoase: pun pariu/ ca n-ai curajul sa-mi pozezi nud/ pentru un pictorial spiritual" - iata doar o mostra a universului erotic schitat de poet, in care se (z)bat deopotriva inserarea argheziana si lumina blagiana. Cele "5 ploi" sunt atat de "personale" incat pot rezuma intregul volum: 1) "ce faci/ scriu!/ a vorbi, a scrie/ nu-nseama a rupe tacerea"; 2) "alo?" focul sorelui e mocnit"; 3) "ce se mai intampla? " "se intampla septembrie!"; 4) "astept, astept, astept - as putea umple mii de pagini cu acest cuvant/ o sa uit urata poveste a nervilor" (o parafraza cumva la "e timpul, toti nervii ma dor"); 5) "mi-am luat sufletul de mana ca pe un copil/ si l-am zgaltait zdravan: Auzi, ba, tu sa nu ma faci pe mine nici de ras/ nici de plans!" (daca as avea totusi sa-i reprosez ceva poetului este obstinanta folosire a cuvantului "suflet" - riscand intr-o vreme de azi, cand Internetul ne-a luat mintile si inimile si oamenii se dezumanizeaza treptat, uitand sa mai simta - sa fie luat in derizoriu: "sufletistii" stiu de ce!). Acesta e Gelu Nicolae Ionescu - un prea senzitiv la orice intr-un Timp care nu e al sau, tocmai prin lipsa feeling-ului si caderea astfel pentru poet intr-un spleen in care, resemnat dar nu confuz, incearca "desfrunzirea linistii". Poet al asteptarilor si al unei goane dupa Varsta de Aur - in timpul nostru de Bronz - tanarul ploiestean, pe care-l schitez, in aceasta nonconformista punere in scena, cu incredere in viitorul lui, este o prezenta-unicat pe o piata literara suprapopulata cu pretiosi ridicoli care ucid de fapt Poezia prin pastisele lor lamentabile si prin fronde fumate. Ionescu din Ploiesti este boem fara a fi rebel, nebun frumos si "logic" fara a fi desantat si redundant, poet adevarat fara a se stradui prea mult sa epateze demonstrand asta. Sta marturie aceasta a doua reusita a sa lirica, unde, chiar daca nu au titluri "speciale" si sunt numerotate laconic - versurile sale ne aduc un aer proaspat, cu speranta invigorarii unui gen ce se poate reinventa si a unui condei ce-si va capata maine, cred, pe langa consistenta de acum, si notorietate.