In 1961, anul in care s-a desfasurat la Ierusalim procesul impotriva lui Adolf Eichmann, criminalul de razboi nazist rapit in 1960 din Argentina la ordinul lui Ben Gurion, Hannah Arendt (4 oct.1906 - 4 dec. 1975) era deja foarte cunoscuta – si nu mai putin contestata – in cercurile intelectuale de toate orientarile din Statele Unite si Europa. Originile totalitarismului – carte a carei redactare fusese inceputa de autoare in 1944 in Statele Unite, unde se afla in exil din 1941, dupa o alta perioada lunga de refugiu in Franta, inceputa in 1933, imediat dupa sosirea la putere a national-socialistilor lui Hitler si inceperea persecutiilor anti-evreiesti – suscitase in presa si in universitati, la inceputul anilor ’50, reactii diferite, mergand de la imbratisarea acritica a tezelor la contestare, de la rezerva la suspiciune. In mediile oficiale din tarile aflate in orbita Uniunii Sovietice, analiza totalitarismului facuta de Arendt, analiza care evidentia trasaturile comune in planul finalitatilor politice intre regimul nazi-fascist si cel comunist, nu putea sa nu genereze o reactie de respingere in bloc a continutului cartii. In Romania, ca si in alte tari ale Blocului de la Varsovia, aceasta reactie a continuat pana in 1989. In unele dintre tarile Europei Occidentale, in special in acelea in care partidele comuniste erau in masura a conditiona viata politica democratica si in plus se bucurau de sprijinul moral si ideologic al unor reprezentative si bine organizate parti ale inteligentelor nationale, amortizarea efectelor dezbaterii privind tragediile totalitarismului comunist se prezenta – mai ales dupa Raportul Hrusciov la al XX-lea Congres al PCUS din februarie 1956 – ca o necesitate dictata de mentinerea raportului solid cu acel electorat nutrit inca de mitul Uniunii Sovietice precum principal, daca nu unic, salvator al umanitatii de pericolul nazist. Intr-un asemenea context, dezbaterea in jurul tezelor cartii semnate de Hannah Arendt, fundamentate pe interpretarea faptelor deja documentate istoric, nu putea sa nu creeze pozitii divergente. Cercurile de stanga erau mai ales socate de teza autoarei, nici macar disimulata, dupa care departe de a fi o manifestare a Raului, o extindere a actiunii deja pre-existente a acestuia in istorie, la o alta scara si catre alte scopuri, totalitarismul reprezinta "o noua forma de guvernare", bazata "pe teroare si fictiune ideologica". Teza punea in criza acele iluzii propagandistice privind "superioritatea" si "umanismul" societatii socialismului real pe care aparatele ideologice, in special cele comuniste, incercau a le transforma prin actiuni de intoxicare la nivel de masa, in convingeri colective. Aspectele criminale ale comunismului nu aveau – conform numeroaselor variante ale actiunilor "impotriva propagandei dusmanoase" dezlantuite de aparatele ideologice comuniste dupa Raportul Hrusciov – relatii "de rudenie" cu cele ale nazismului si ca atare ele nu erau prezentate precum rezultatul unui "deviationism" fara legatura cu principiile ce stateau la baza "construirii Socialismului".
Hannah Arendt demonstrase contrariul. Din Originile totalitarismului se degaja ideea ca discutia privind responsabilitatile individuale legate de infaptuirea politicii regimurilor totalitare nu putea fi rupta de discutia privind esenta esafodajului politic al acestora si ca personificarea raului in promotorii acestora era o simplificare fara obiect a cursului istoriei in conditiile evidentei prezente a acestuia ca factor conditionator al genezei si evolutiei acelorasi sisteme totalitare.
Teza din Originile totalitarismului era inevitabil incomoda si deoarece ridica valul de ambiguitate de pe unul dintre cele mai paradoxale momente de confruntare a istoriei umanitatii cu ea insasi pe temeiul dreptului. Ea era pusa in circulatie la putini ani dupa inchiderea la Nürnberg a procesului unde caracterizarea juridica a responsabilitatilor individuale pentru abominabile crime de razboi si apocalipticul genocid impotriva populatiilor evreisti din Europa dusese la pedepse exemplare. La Nürnberg, Uniunea Sovietica a fost, prin reprezentantul sau, in pozitia – asa cum era firesc pentru o Putere Aliata, invingatoare – de judecator al crimelor impotriva umanitatii savarsite de un alt Stat totalitar. In U.R.S.S. fusesera exterminate – aproape in paralel cu exterminarea evreilor - milioane si milioane de tarani si alti inocenti, printre care multi intelectuali – in numele realizarii unei "noi oranduiri". Statul totalitar sovietic participase deci la evaluarea responsabilitatilor reprezentantilor unui Stat in numele caruia acestia dezlantuisera un razboi, distrusesera cateva tari si trimisesera in cuptoarele lagarelor de concentrare cateva milioane de evrei invocand criteriul "puritatii rasei".
La sedintele procesului lui Eichmann – a carui spectaculoasa regie era menita a pune in evidenta, la scara mondiala, ineluctabililitatea principiului legii talionului, "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" – Hannah Arendt a participat ca reprezentant al cotidianului New Yorker. Rezultatul imediat al experientei umane si intelectuale desavarsita in timpul procesului respectiv a fost cartea Eichmann la Ierusalim: un referat despre banalitatea raului (Londra, Faber and Faber, 1963). Polemica dezlantuita imediat in jurul cartii a fost intrerupta temporar, in paginile publicatiilor, doar de zguduirea mediatica provocata de asasinarea presedintelui J. F. Kennedy in noiembrie 1963.
Despre motivele acestei polemici si despre efectele ei atat asupra perceperii pozitiei singulare a autoarei cu privire la identitatea individului parte din masinaria totalitara a scris pagini de o emotionanta simplitate si capacitate de intelegere a pozitiilor lui Hannah Arendt istoricul german Joachim Fest, intr-un eseu aparut in urma cu doi ani intr-o carte publicata de Rowohlt Verlag (Begegungen. Uber nahe und ferne Freunde, 2004) si republicat acum cateva zile – imbogatit de alte texte - intr-un volum alcatuit la initiativa editurii Garzanti (Incontri da vicino e da lontano, Da Thomas Mann a Hannah Arendt, da Ernst Junger a Ulrike Meinhof, Milano, martie 2006).
In Germania, in mod special atitudinea "intelectualilor corecti" - a reprezentantilor "societatii civile" a timpului, cum s-ar putea spune utilizand un termen reconditionat recent - fata de opiniile lui Arendt, au avut un caracter aproape inchizitorial. Hannah Arendt rezervase foarte putine fraze rezistentei germane in paginile cartii sale, fapt ce nu putea decat sa indispuna. Dar motivul principal care a provocat scandalul – arata Fest – consta in faptul ca autoarea sustinea ca Adolf Eichmann nu era in nici un caz "un ideolog fanatizat, un individ in afara normei sau chiar diabolic". Vocabularul metafizic pentru definirea Raului, ii explicase Hannah Arendt lui Fest in 1964, se dizolvase in fata evidentei vacuitatii mediocritatii lui Eichmann. In cusca de sticla din aula tribunalului de la Ierusalim se conturase, pentru Arend, cu totul altceva decat chipul unui monstru: sub lumina reflectoarelor se afla "un individ categoric mediocru, mai degraba anonim, care nu avea minima capacitate de constientizare a suferintelor de nedescris provocate catorva milioane de persoane". In studii anterioare – printre care si Originile totalitarismului – Hannah Arendt era convinsa ca raul isi putea gasi manifestari "radicale" mai ales acolo unde – precum noteaza cu finete Fest – era indicatorul unei "depravarii absolute". Hannah Arendt isi daduse seama ca in cusca de la Ierusalim se afla un individ comun si ca raul – fara majuscula – putea sa se manifeste prin el, persoana preocupata cel mult de propria cariera, ca un fapt banal. Aceasta "normalitate" a raului i se parea evreicii germane (a primit cetatenia S.U.A. in anul 1951) "mai oribila decat orice diabolicitate". A lua act de prezenta ei pulsatorie in arterele istoriei avea, din punctul de vedere al filosofiei politicii, semnificatia rasturnarii conceptiilor traditionale despre rau, deoarece asasinii in uniformele SS, precum noteaza acelasi Fest, nu mai puteau fi considerati simpli mesageri ai mortii, "iar urmele lor nu duceau in inima tenebrelor, ci drept in bucataria locuita a unui apartament mic burghez".
Hannah Arendt a oferit despre Eichmann imaginea persoanei care aflandu-se "in mijlocul unor munti de cadavre se gandea doar la epoleti si fara a avea minimul sens al vinovatiei". Pentru criticii cartii sale era inacceptabila ideea ca o asemenea mediocritate – un "om fara calitati", derivat parca din imaginarul literar al lui Musil – putea sa provoace atatea victime fara sa intruchipeze Geniul Raului. Cei ce se identificau la randul lor, evrei fiind, cu victimele din lagarele de concentrare, se simteau ofensati de ideea de a fi victime ale unui personaj incolor.
Hannah Arendt a fost acoperita ani in sir cu injurii pentru modul in care prevalandu-se de reconstituirea profilului psihologic si social al criminalului Eichmann a reconstituit in fapt o tipologie umana. Detractorii sai au ajuns pana la a sustine ca prin diagnosticarea "banalitatii" lui Eichmann, Hannah Arendt il absolvise pe acesta de faptele sale. Oportunismul atacurilor de acest gen la adresa viziunii privind modalitatea de intrupare a raului in istorie este de o actualitate extraordinara in zilele noastre, in vremea in care operatiile de anvergura internationala privind eradicarea cu instrumente juridice a raului se rezuma la personificarea lui, la crearea figurilor simbolice ale "tapilor ispasitori". Acesta insa este un alt subiect.
Nu fara legatura cu figura criminalului banal, a functionarului servil, preocupat de cariera si fara constiinta este, oricum, viata noastra zilnica.
Cei care avem o oarecare experienta de viata ne amintim cum un personaj incolor, fost ofiter superior al serviciilor de represiune comuniste in anii ’50, autor al asasinarii, prin lovituri de ranga, a liderului comunist Lucretiu Patrascanu, aflat in inchisoare, isi plimba in anii ’60 si mai tarziu spleenul in libertate, pe Soseaua Kiseleff, bucurandu-se netulburat, dupa "demascarea crimelor", de pensia derivata din "trecerea in rezerva". Fusese un functionar al regimului; in el se recunosteau alti functionari ai acestuia. Era in libertate deoarece personaje ca el, fara identitate umana sau ideologica precisa, erau la putere. Unele dintre ele sau copiile stantate ale acestora – ajunse la maturitate intr-o vreme mai tarzie si ca atare neavand legatura cu evenimentele din vremea cand se petreceau faptele oribile comise in temnitele comuniste de indicatul personaj si confratii sai - au supravietuit anului 1989 si s-au instalat chiar in birourile in care alte mediocritati, alte banale personaje practicasera raul ca pe un act normal, birocratic, fara a avea constiinta lui. Au protejat, la randul lor, pana de curand, actiunile acelora a caror constiinta era asemanatoare cu a lor, adica a tipilor care se recunosc in indivizii ce declara in Parlament ca sunt mandri ca au fost, timp de decenii, parti ale masinariei totalitare a unui Stat in esenta guvernat de aceleasi principii cu statul al carui banal, supus, patriotic si mediocru functionar i-a fost Adolf Eichmann.
"In acei ani – ii spunea Hannah Arendt lui Fest in 1964, referindu-se la anii imediat de dupa razboi, cand populatia germana incerca sa inteleaga ce se petrecuse cu ea in anii nazismului – era de ajuns sa intalnesti un german care sa admita propria vinovatie pentru a-ti da seama ca nu avea ce sa-si reproseze. Si ori de cate ori, dimpotriva, cineva declama lumii intregi ca avea constiinta curata si-i asigura pe toti ca nu si-a imaginat nimic din ce se intampla, atunci se putea avea de-a face, cu o buna doza de certitudine, cu un ex-nazist".
Mi-e teama ca "procesul comunismului din Romania", tardiv cum este, nu va identifica responsabilitati, ci doar ne va ajuta sa constatam – daca mai era nevoie – durata si dimensiunea post-1989 procesului de banalizare a raului. Care nu este acelasi lucru cu banalitatea acestuia, ci doar continuarea lui cu contributia unor personaje care fac parte dintr-o tipologie umana fabricata in stantele mediocritatii si indiferentei, acea tipologie intrezarita de Hannah Arendt in spatele zabrelelor din cusca dintr-o sala de Tribunal din Ierusalim.