Violenta violentei

Cu toate ca violenta, sub diferitele ei forme de manifestare, este o constanta atasata intregii istorii a umanitatii, in ultimele saptamani, dar mai ales zile, a devenit un subiect fierbinte si larg mediatizat/comentat/analizat/dezbatut in spatiul public romanesc.
Incidentele contondente consumate sub sigla PSD-ui, doua-trei "cafteli" scolare, manifestarile stradale din Franta, iminenta confruntare dintre echipele de fotbal Rapid-Steaua si declaratiile vulgar inelegant-rauvoitoare ale unui lider PNL, ca sa urmam o stricta cronologie din imediatul nostru, au aprins beculetele de avarie ale starii de veghe, a unei societati bine adaptate, altminteri, la mecanismul lui "las-ca-merge-si-asa". Inutil sa reluam lucruri arhicunoscute si ultratrancanite in valmasagul retoric autohton. Cu toate acestea, ceva nu merge si este limpede ca decizii, unele rapide - meciurile ce dau frisoane autoritatilor -, altele pe termen mediu si lung, angrenand educatorii si pastorii natiunii, trebuiesc luate. Obligati cu totii sa "se ia masuri" si sa-si asume responsabilitati, dincolo de "nu este treaba mea". Ce profilaxie ar trebui urmata ca sa micsoram gradul de violenta la care s-a ajuns, adevarat nu doar la noi, intre Carpati, Dunare si Marea Neagra. Imaginile cu incidentele consumate pe stadionul din Constanta sunt graitoare. Ca si cele petrecute in "orasul lumina", Paris, unde luminatul tineret francez a iesit din matca si vrea sa-si gestioneze viitorul, iar autoritatile nu pot amana la infinit gasirea unei solutii. Si tot asa, violenta naturiii, cutremure, inundatii, cicloane si furtuni cata frunza si iarba sau a oamenilor politici, declaratiile unor sefi de stat precum cei ai Iranului, intr-un anume fel, sau ai Venezuelei, intr-un cu totul alt mod, aduna la "dosarul violentei" enorm de multe probe.
Violenta sub toate formele posibile. Ne-am adaptat la ea, traim cu si alaturi se ea, aproape ca nu ne mai pasa sau am devenit indiferenti. Ce s-ar mai putea face? Ce ar mai putea sa ne sensibilizeze, ce nenorociri ar mai trebui consumate ca sa trecem de la o solitudine dezamagit-neputincioasa, la o "solidaritate virila", la care aspira Albert Camus? Cu toate acestea viata omenirii a mers inainte. Mereu si mereu au fost depasite chiar si cele mai cumplite nenorociri. Cataclisme, naturale sau provocate de om. De oameni. Faptul ca un banal meci de fotbal si doua propozitii, adevarat, total deplasate si necuviincioase ale unui lider liberal, au pus pe jar o intreaga clasa politica si numerosi comentatori media, ni se pare semnificativ pentru memoria noastra individuala sau colectiva. Pe fondul cvasiindiferentei la tragediile consumate, nici macar foarte departe in timp. Vrem doar sa oferim cateva cifre si date, care sa ofere prilej de reflexie si meditatie, daca in aceste zile suntem atinsi cu totii de morbul "violentei". De tot felul.
Ce poate nedumeri este interesul opiniei publice pentru violentele de un anume fel - din sport sau din faptul divers cotidian - si lipsa de total interes pentru grozaviile istoriei. Un reportaj despre criminalul Rimaru poate face "rating", in schimb un documentar despre victimele fascismului sau comunismului cade sub incidenta plictisului si dezinteresului. De ce oare? Dincolo de opiniile specialistilor in psihologia maselor putem gasi raspunsuri si fiecare dintre noi. Faptul ca se tot vorbeste mai apasat de crimele comunismului, ca un institut specializat se va ocupa de acest subiect sau se solicita o recunoastere oficiala a acestor orori ni se pare binevenit si ar putea limpezi cateva dintre izvoarele violentei din istoria recenta. A omenirii, dar si a Romaniei. Dincolo de orice speculatii teoretice sau consideratii ideologice.
Cifrele promise, precizam ca ele privesc "doar" URSS-ul. Citam din lucrarea lui Jacques de Launay, "Histoire secrete du Komintern", Anexa 8, "Victimele stalinismului"
In comparatie, inchizitia spaniola a facut 30.000 de victime mentioneaza autorul. Ce ne ramane de facut, oricat de rosii am fost sau portocalii am devenit?

---

Despre autor: