Cand a parasit PSD-ul, Ioan Talpes si-a explicat decizia astfel: "Am plecat pentru ca mi-am dat seama ca nu mai era nimic de facut!"... Si iata ca, la numai cateva luni de la acel moment, situatia cu care se confrunta principalul partid de opozitie se dovedeste complicata. Si nu e vorba doar despre existenta taberelor din interiorul sau, despre povara imaginii de formatiune a imbogatitilor, coruptilor, arogantilor, sforarilor si prostanacilor, ci si sau mai ales despre criza de identitate a PSD. Locul sau a devenit indefinibil pe esichierul politic romanesc, iar electora-tul acela traditional, care pornea de la „talpa tarii" si ajungea la masa de pensionari, se regaseste cu greu sau nu se mai regaseste deloc in imaginea si discursul liderilor partidului. Sigur, nu ma gandesc ca formatiunea care isi asuma exclusivitatea de purtatoare a stindardului stangii romanesti ar trebui sa fie reprezentata, de maine, prin lideri cu fibra de proletari, imbracati in pufoaice si cu basca pe cap. Problema e, insa, ca intoarcerea PSD-ului spre votantii sai traditionali nu se poate face nici cu valul de baieti sclifositi, care predica social-democratia din varful buzelor, pe retete de import, invocand cel mai adesea „tipologia europeana" si „modelul Tony Blair", sub semnul lui „tanar si nelinistit". Sigur, putem spune ca asa si trebuie sa se intample, ca tocmai acesta ar fi modelul de urmat, daca nu s-ar omite, din pacate, exact esentialul si anume electoratul! Ca sa fiu bine inteles, sa presupunem ca Tony Blair insusi s-ar afla de maine in fruntea PSD-ului, intrebandu-ne in ce masura ar reusi el sa se bucure de popularitate la taranii din fundul tarii, la palmasii din nu-stiu-care fabrica sau la pensionarii care gem striviti de preturi? Nici sateanul nostru nu e fermierul britanic, nici minerul roman nu percepe restructurarea ca orta-cul din Albion, ca sa nu mai facem o comparatie si intre retrasii la pensie, din cele doua tari. Povestea cu mo-delele europene de social-democratie, care se tot perpetueaza, mi se pare marea gafa a PSD-ului ultimilor ani, cea care a si condus la alunecarea spre social-li-beralism. Si, deci, tocmai aici trebuie umblat rapid si ferm, daca partidul doreste sa-si recastige electoratul.
Or, revenirea lui Ion Iliescu in prim-plan creeaza deja aceste premise, iar semnalele pe care le da in aceste zile sunt edificatoare. Presedintele fondator scoate formatiunea din amorteala, relansand activismul, mersul din filiala-n filiala si din om in om. El cere intoarcerea PSD-ului la locul sau de stanga, sustine organizarea congresului extraordinar si, ca niciodata, avanseaza chiar numele unor viitori posibili lideri, recomandandu-i pe Sorin Oprescu si Marian Saniuta! Exact aceste nominalizari ar trebui sa-i puna in garda pe actualii fruntasi ai partidului ca jocurile sunt departe de a fi facute si ca, imaginea unei grupari strans unite, in care ar merge mana-n mana Geoana, Iliescu, Mitrea, Rus, Oprescu, Hrebenciuc, nu sta deloc in picioare. Dimpotriva chiar, stradania de a servi acest tablou al unitatii de nezdruncinat intre cei care l-au lucrat pe Ion Iliescu si el insusi, intre cei care ar trebui sa faca pasul inapoi si cei care ar merita sa faca pasul in fata tradeaza, de fapt, momentul crucial in care se afla partidul, amenintat chiar de dezintegrare. Urmeaza, deci, ora socotelilor si a revansei, la care Ion Iliescu are dreptul, cu atat mai mult cu cat a precizat raspicat ca nu-l mai intereseaza vreo functie executiva. In schimb, e evident, il intereseaza partidul, viitorul acestuia, refacerea imaginii PSD si recastigarea electoratului. Resorturile s-au declansat deja, congresul extraordinar e inevitabil, Nastase nu pleaca si propune o platforma-program, ceea ce va genera, cu siguranta, o competitie reala in interiorul formatiunii, amintindu-ne nu de acel ‘97, in care a plecat ApR-ul, ci de momentul ‘92, cand tocmai supunerea la vot a celor trei platforme-program a rupt FSN-ul in trei, dand castig de cauza echipei din jurul lui Ion Iliescu. Sa se repete cumva istoria aceea?! Corect, asa ar fi si ar ilustra revansa...