Asteptata cu reala curiozitate, noua premiera oferita de Opera Nationala din Bucuresti – "Simfonia fantastica" – a atras prin cateva repere cu totul speciale, menite sa trezeasca interesul deopotriva iubitorilor dansului, ai teatrului, dar si ai poeziei, celebra partitura compusa de Berlioz in 1830 constituindu-se astfel intru-un pretext pentru un spectacol sincretic ce poarta semnatura unui coregraf de notorietate internationala - Gigi Caciuleanu.
Ca si la repetitia generala, o sala arhiplina a urmarit desfasurarea atipica, poate surprinzatoare, poate mai putin pe gustul celor care sperau sa vada secvente de balet in acceptiunea clasica, dar cu siguranta creatoare de atmosfera, adresandu-se unui public intelectual sau oricum deschis catre simbol, filosofie, metafora, vers transpus in gest. Afirmand inca de la conferinta de presa ca nu a dorit sa urmeze subiectul propus de compozitor, Gigi Caciuleanu a pastrat doar ideea artistului framantat, chinuit de propria sa creatie, vesnic in cautarea iubirii, a idealului, dar in fond vesnic singur. Pe de alta parte, eroina lui Berlioz - actrita Harriet Smithson – se regaseste cumva in acest scenariu ca un omagiu celei care, dorind sa fie pe rand Ofelia sau Julieta, a adus, pentru prima oara in Franta, piesele lui Shakespeare; nu intamplator, prima imagine este "actrita" care, in fata unui public ce o aplauda frenetic, interpreteaza "scena finala" dntr-o posibila drama shakespeariana. Un alt aspect inedit este alternarea paginilor muzicale cu rostirea unor versuri de Verlaine, Rostand, Baudelaire si, firesc, Shakespeare, excelent talmacite "din off" (in special in limba franceza) de catre actorii Ada Navrot si Mihai Calin. Pe de alta parte, un actor care, de multi ani, imbina textul vorbit cu expresivitatea miscarii corporale – Dan Puric – apare in cele doua ipostaze, in monologul lui Don Juan din piesa lui Moliere (spus nu prea convingator, sustinut, "pentru conformitate", de un imens "papirus" pe care este scris textul original), apoi intr-o ampla scena a creatorului posedat de propria inspiratie, urmarit poate de admiratori, poate de paginile scrise cu disperare (amintind, cu sau fara voie, chiar de Berlioz) purtate sau oferite de dansatori, integrandu-se firesc in misarea generala, in ritmul si nalucirile ultimei parti. La randul sau, excelentul Razvan Mazilu contureaza personajul "El" pe coordonatele teatrului-dans in care si-a construit de cativa ani un stil inconfundabil, conferind eroului romantic trasaturile specifice exprimate intr-un "limbaj" modern, alternand nelinistea ce atinge paroxismul in acelasi final, cu lirismul, eleganta atitudinii sau inchiderea in propriul "ego", iar tanara si foarte talentata Bianca Fota subliniaza in primul rand expresia, (din nou) atitudinea, trairea "tradusa" cu o anume simplitate diafana, inocenta, delicata si totusi puternica, intr-un intreg artistic ce tinde, asa cum a dorit coregraful, catre un dans-teatru. Ingenioasa si deosebit de bine realizata este si "lectia de dans" condusa de Petruta Almosnino (Maestra de balet) doar pe suportul unui "un-deux-trois" rostit cu o infinitate de nuante, intonatii, tempo-uri, marcate inteligent de subtile jocuri si prelungiri de mare efect, regasite in realizarea coregrafica impecabila. Trebuie sa recunoastem ca formula dansului doar pe suportul versului este mai rar intalnita pe scenele noastre, devinind deci cu atat mai speciala. Adela Craciun si Mihai Mezei au fost "Un cuplu" credibil, asemeni celor doi Ordonatori (Cristina Marinescu – George Mocanu).
Invitarea unui maestru de valoarea lui Gigi Caciuleanu pentru a monta un spectacol absolut nou a constituit o provocare si pentru ansamblu, dar si pentru solisti, pentru ca propunea "altceva", un vocabular dar si o revalorizare cu care balerinii nostri sunt mai putin familiarizati. Pe de alta parte, coregraful nu a fost ocolit de surprize, pentru ca, spre exemplu, dupa cum a anuntat in conferinta de presa, a conceput initial rolul feminin pentru Corina Dumitrescu, dar aceasta s-a retras inainte cu cateva zile de premiera (dupa cum s-a spus "din motive de boala"), dandu-i astfel sansa tinerei Bianca Fota sa "explodeze" intr-o lucrare dificila dar ofertanta (desi fara elemente de virtuozitate in sensul traditional), spectatorii descoperind o balerina performanta, pe care vor dori sa o revada ca de curand si in roluri principale din repertoriul clasic. In scenografia simpla, ingenioasa, menita sa intregeasca atmosfera tesuta in dans, Adriana Urmuzescu, dovedind disponibilitati aparte in acest sens, a adus mai curand elemente de sugestie si culoare, precum si costume elegante, definind prototipuri, iar muzica interpretata cu multa acuratete (exceptand micile "accidente" la suflatori) si cu o neasteptata paleta expresiva de catre orchestra dirijata de Tiberiu Soare (convingandu-ne, cu fiecare noua aparitie, ca este un muzician cu o pregatire si o siguranta ce il situeaza in fruntea colegilor de generatie), a pus in valoare frumusetea unei partituri simfonice dificile, cantata neasteptat de bine; solistii si ansamblul ONB au realizat un spectacol omogen, fluent, pus la punct in detaliu, fara "goluri", reusind sa capteze publicul si sa-l tina cu rasuflarea taiata pana la caderea cortinei finale, aplauzele entuziaste rasplatind o munca intensa, dar si curajul de a aduce acel "altceva" pe scena unde, de multa vreme, se doreste un suflu nou (chiar daca exista voci care critica dintr-un motiv sau altul). Incadrandu-se, eventual, in domeniul experimentului, noua productie poate sta insa alaturi de numeroase montari pe care teatrele din Germania, Austria sau Franta le ofera cu generozitate sub semnaturi celebre, urmarite de noi romanii, mai ales la TVMezzo. La randul sau, "Simfonia fantastica" de la ONB poarta o semnatura clara - Gigi Caciuleanu.