Salariul mediu brut al romanilor a trecut in decembrie 2005 de 300 de euro. Politicienii care promiteau in timpul campaniei electorale lefuri de 320-350 de euro in 2008 se pot lauda acum ca sunt aproape de o depasire de plan. Ce pacat ca nu mai gasim nimic din ce intra in traiul de zi cu zi al populatiei - de la alimente la imbracaminte, incaltaminte ori detergenti - care sa fie mai ieftin decat in Occident! Ca una e sa iei 300 de euro pe luna - alta sa umfli 3.000. De asta, desi salariile au ajuns la maximul din ultimii ani, increderea consumatorilor se apropie de minimum.
De fapt, nu-i nici un paradox. Dintr-un anumit punct de vedere, oamenii nostri politici au avut totusi dreptate: Romania a devenit o tinta investitionala de prim rang. Investitiile straine directe nu mai sunt de 450 de euro/locuitor ca-n 2003, ci de 900 de euro. Numai ca diferenta dintre cresterea de 100% a investitiilor si cea de 50% a salariilor ascunde aceeasi intentie: Produsul Intern Brut se realoca la fel de putin sub forma de salarii si la fel de mult ca profituri.
Ca sa fim si mai precisi, se vede ca in Uniunea Europeana se poate intra si cu un ecart mare intre dobanzi si inflatie, cum au facut polonezii, carora cica le urmam pasii la cinci ani distanta. Inseamna ca lefurile mici permit inflatiei sa mearga pe drumul ei monetar-fiscal, iar spread-urile - marjele de profit - isi vad de treaba lor. In traducere pentru Romania, daca un sifon colorat la doi litri costa acum un an 30.000 de lei, iar anul acesta se vinde cu 35.000, rezulta o crestere de pret dubla fata de inflatia oficiala. Oferta irezistibila pentru orice investitor.
Dar sa lasam in urma sucurile si supermarketurile si sa trecem la afaceri serioase. Se observa ca proiectele importante din Romania nu se realizeaza privat, ci sunt negociate guvernamental. Iar un rentier nu va fi niciodata constrans sa-si mareasca profitul din majorarea cifrei de afaceri, ca sa faca fata presiunilor concurentiale, ci isi va permite sa traga de preturi in sus si de salarii in jos. Fireste ca, daca meritele si conexiunile apartin politicului, partidele pot fi confundate usor cu niste asociatii de afaceri. Mai departe, daca grosul rentei se constituie in bani pentru partid ori reprezinta profituri de repatriat, acestea sunt simple detalii.
Da, dar noi ne pregatim de marea schimbare. Vrem sa ne integram. Unde? In Uniunea Europeana, evident. Pentru asta se aloca fonduri de preaderare, nu? Se aloca, numai ca ele se scurg intr-o proportie covarsitoare tot catre companiile din Uniune. Sunt putine firmele romanesti care corespund criteriilor de calificare pentru castigarea contractelor. Strainilor nu le ramane, in continuare, decat sa angajeze pe mai nimic subcontractori romani. Si asa ajungem din nou la povestea cu realocarea redusa a PIB sub forma de salarii.
Asadar, pentru ca schimbarea sa nu ramana doar un cuvant-cheie al exercitiilor oratorice repetate periodic, in anii cand se deschid urnele, pentru ca alegatorul sa poata vota si in postura de consumator, adica sa nu mai simta ca intre el si piata - regulatorul natural al veniturilor si cheltuielilor - se interpune un buget care ""da"" si ""ia"", in fine, pentru ca scaderea inflatiei sa insemne consumatori care cumpara mai mult, la preturi mai mici, si nu oameni care-si reprima consumul - e nevoie sa se depolitizeze economia si administratia. Numai asa va disparea dictatura politicii asupra economiei.
Pana una-alta, in locul unei emancipari a economicului de sub tutela politica, ni se va livra o noua impresie. Se poate descentraliza bugetul de stat si poate creste rolul bugetelor locale, dar tot degeaba, daca primarii si consilierii migreaza de la un partid la altul. In felul acesta, indiferent pe cine pune stampila alegatorul, alesii se regrupeaza rapid sub umbrela castigatoare, iar mediul de afaceri ramane la fel de dependent politic.
Sa nu se creada insa ca Romania a inventat apa calda.
Sunt destule tari care au procedat asa cu mult inaintea noastra. Singura particularitate este ca ai nostri au uitat robinetul deschis. Iata, de pilda, nici pe primul Rothschild n-ar fi fost indicat sa-l intrebi cum a facut primul milion, insa al treilea a ajuns om de afaceri adevarat si baron cu blazon. La noi, primul milion a si definit baronii locali, iar fiii acestora nu s-au apucat sa faca al doilea milion, mai curat si mai uscat, ci toaca ce-au adunat batranii. Chestie de educatie - pe care cine s-o faca daca parintii sunt ocupati cu visele despre primul miliard? In nici un caz salariatii care se multumesc cu bani de-un salam in plus, fiindca forta lor s-a concentrat in mainile baronilor sindicali, care au ajuns sa nu se deosebeasca deloc de ceilalti.