Am citit cu nesat, la vremea cand am gasit-o, pe Naomi Klein cu al ei ""No logo"", și pe Alissa Quart, cu al ei ""Branded"" și in fine, pe Joel Bakan, cu ""The Corporation"" (Apropos, pe TVR Cultural e un documentar in trei parti care pleaca de la volumul lui și pe care vi-l recomand cu caldura). Cartile lor sunt pline de exemple care infiereaza corporatiile, demistificand mitologia secolului 21: doctrina marcilor, fie ele de companie au ba. De la promisiunile fara acoperire, la gargarologia incontinenta și ipocrizia cea mai crunta, nimic nu le-a ramas nedescoperit acestor autori cu cravașa critica la purtator. Cum ramane, deci, in picioare, un astfel de sistem - corporatia - daca lucrurile sunt așa de putrede in Danemarca ? Simplu, unele structuri care pot sta lejer sub acest statut, chiar sunt sanatoase, vesele, preformante cand vine vorba de afaceri, reverente cu publicul lor, civilizate cu competitia. Toma ce sunt, n-am crezut, pana n-am vazut. In Atlanta, locul de baștina al primei marci globale sensibila la realitatile locale - Coca Cola - am avut revelatia ca nu toate multinationalele inseamna beton și sticla, ca nu toate corporatiile vampirizeaza societatea sau angajatul și ca generalizarile in necunoștinta de cauza sunt cel mai adesea improprii și nedrepte.
Nu știu ce va imaginati voi despre cum arata Coca Cola acasa la ea, cum se vorbește la Coca Cola și cum iau masa executivii. Ce e afișat pe pereti, cum e mobilierul, cum arata biroul unui director luminat, care a devenit muzeu in miniatura, dupa ce posesorul lui s-a stins din viata. Am fost de curand la domiciliul de peste ocean al acestei venerabile doamne a marcilor, care face anul acesta 120 de ani de pasiune cu publicul ei. A fost o experienta pe care o ai probabil o data in viata. Prima impresie ? O fabuloasa sensibilitate la arta, indiferent ca tine de pop culture sau de inceputurile modernismului. Rodin și Picasso sunt acasa la Coca Cola acasa.
In zona birourilor executive, scarile interioare, luminatoarele, spatiile destinate unei pauze de peste zi sunt conservate dupa tipicul vremurilor de alta-data. Fotoliile sunt tapitate cu panzeturi elaborate, pe jos e totul acoperit de un merinos tuns scurt, alb-spumos. Merg din birou in birou și mi se pare ca traiesc un detur in timp, fara sa pierd nimic din confortul contemporan. Colectii de obiecte care cocheteaza cu arta domestica, argintarie, portelanuri fine, boluri șarmante in care se prepara licoarea in farmaciile de acum o suta de ani. Carti vechi, imbracate in piele, produsul muncii unui impatimit de cartografie, o nebunie a miniaturilor rafinate. Premii, timbre, peceti, o colectie de carti poștale unicat al caror desen elaborat se intindea, in termeni de executie, pe durata unui an și ai caror destinatari erau, la fiecare Craciun, clientii speciali ai companiei. Sa angajezi vreme de 4 decenii un desenator talentat, care sa faca, in fiecare an, alta bijuterie grafica pentru clientii tai, e un foarte pasager detaliu care vorbește despre relatii personale și personalizate in numita companie. Și, cum bine știm, detaliile fac diferenta. In fine, biroul lui mr Woodruff, cel care a mizat pe inovatie in anii 20 - traininguri pentru angajati, sistem de fidelizare a cumparatorului, frumoasa manie a calitatii produsului, in orice chip și orice forma, fie ea dozata sau imbuteliata. Woodruff, sa va reamintesc, e celebrul precursor al globalizarii. A fost unul dintre primii omeni de business care a vazut oportunitatea extinderii unei marci mult dincolo de granite. Gratie lui, generatia lui Tzara, foarte dada, probabil consuma deja in Parisul interbelic licoarea ""exhilalaranta și racoritoare"", nascuta peste ocean. Flor, o cubaneza șarmanta, care in tinerete probabil a zobit multe inimi, astazi asimilata complet culturii sudiste, este ghidul nostru prin muzeul viu din Atlanta. Vorbește cu o pasiune vizibil netrucata despre legendarul Woodruff. Ce fel de om trebuie sa fi fost, daca stins din viata, oamenii se refera la el ca la o persoana vie ? Și daca fac pelerinaj inspirational la biroul lui, ramas intact din ultima lui zi de viata. Baiat al unuia dintre actionarii mjoritari ai companiei, inainte de a ajunge in fruntea ierarhiei la Coca-Cola și-a inceput cariera ca vanzator de camioane la White Motors Company. A avansat acolo, din structura in structura, pana a devenit, la 33 de ani, vicepreședinte. Dupa ce a invatat meseria pe uși straine, a venit la compania tatalui, unde a facut minuni. A fost și asta o lectie americana a evolutiei in business-ul adevarat.
Nu doar arta cere sacrificii, ci și educatia in spiritul marilor afaceri. Tot la Atlanta am avut confirmarea ca poti tine 120 de ani o companie in picioare, cu un succes mereu actualizat, daca iei in calcul lucrurile simple: sa nu-ti incalci promisiunile, sa știi nu doar sa iei, ci sa știi și sa oferi. Cu amandoua mainile. Sa te pricepi la oameni și sa-i alegi dupa tipic: sa fie pasionati, sa aiba umor, sa fie complemetari unii cu altii și sa traiasca bine cu asta. Nu-i așa ca pare foarte simplu ? Așa am inteles mecanismul reprezentarilor despre Coca Cola și urmaritorul lui, demontat in toate rotitele: de ce inainte de revolutie, de fiecare data cand terminam o sticluta de Pepsi tot cu gandul la Coca Cola eram? In mintea mea, Pepsi era o amintire palida, un fel de ruda saraca de la tara a licorii de peste ocean. Pepsi era pentru noi, esticii, in vreme ce Coca Cola era pentru ceilalti, care aveau apa calda și calatorii libere, sapunuri aromate și parfumuri Madame Rochas, Mercedes și libertate, tigari fine și blugi și care traiau in tarile tuturor posibilitatilor, unde curgea lapte și miere și era raiul pe pamant. De ce așa? Pai de-asta!