Andre Pieyre de Mandiargues (1909 -1991), eseist, poet si prozator, se naste si se savarseste la Paris unde traieste in marginea, la periferia suprarealismului. Incepe sa publice din 1933, iar primul volet de poezie ii apare abia in 1943 - Dans les annees sordides - suita de "halucinatii controlate" descrise intr-un limbaj cu nimic mai prejos. Urmeaza Muzeul negru (tradus si in romaneste, in anul 1975, de Alexandru Baciu), "arabescuri imaginative", culegere de sapte nuvelete semi-absurde care au facut deliciul generatiei mele aflate atunci in clasa a douasprezecea, un univers absurd-oniric, un fel de demonstratie a picturii lui Dali. De altfel, in proza lui Pieyre de Mandiargues e foarte mult vizual, multa transfigurare haotica a Realului. Autorul insusi face si cronica plastica, este indragostit de Italia, pe care o considera a doua sa patrie si mai este si insurat cu Bona Tibertelli, nepoata pictorului ferarez Filippo "Pippo" de Pisis.
Prozele stranse in volumasul din vestita colectie "Globus" a Editurii Univers cuprindeau in miezul lor o dramoleta pe care autorele o trata baroc si usor cinic suprarealist. Tot astfel apare la o lectura proaspata si textul publicat recent, in 2005, in colectia "galeria de proza" a puternicului Grup editorial Corint si intitulat Marginea (La Marge, in original), roman ce a obtinut premiul Goncourt pe anul 1967. Scris la persoana a treia, deci sub autoritatea narativa cum ar zice semioticienii, romanul povesteste pasajul lui Sigismond prin Barcelona, oras resimtit ca o innamolire faustica, vizionara si retorica, unde el, ca erou se intersecteaza cu doua lumi: cea carnala, a Juanitei, o prostituata cu suflet mare ca in orice telenovela si cea cruda si de aceea mereu amanata a scrisorii de acasa prin care Feline, slujnica, ii anunta moartea naprasnica a sotiei (Sergine) si a baiatului lor (Elie). Finalul, evident, il impinge cam prea repede si prea tafnos pe erou spre anuntata sinucidere. Un bun sinopsis pentru un film care, daca ar aduna niscai decoruri splendide din Barrio Gotico, Gracia, Tibidabo si de pe Rambla, impreuna cu vreo doi actori in voga, ar putea merge la unchiul "Oscar"! Subiect acru, dur, atroce. Discursul este intunecat, intotdeauna artagos, rareori liric. Scenele de amor cu Juanita sunt tesute totusi destul de elegant si colorate in mii de nuante. Juanita asta sa fie insasi Moartea sau o trecere deloc oarecare, cu miez si cu talc prin bifurcatia vietii? Juanita amana deschiderea plicului nenorocit pus sub o statuieta kitsch a lui Columb, Juanita ii amana lui Sigismond destinul mohorat care da navala peste el. Juanita si Barcelona sunt un spectacol de varietati pentru banalul spectator Sigismond. Amandoua, precum si afisele cu "marele furrhuncul" (referire, fireste, la Generalissimul Franco, al carui nume este sters discret astazi din memoria Spaniei!) il scot din joc pe eroul nostru ce se straduieste din rasputeri sa iasa din acest invelis suparator al singuratatii. "Am trait in margine", isi spune la final, dupa care "rade cu hohote de el insusi si de nefericirea lui, isi pune in piept, la locul potrivit, teava scurta a armei, apasa pe tragaci si isi trage un glont in inima". Fin si incepe sa curga genericul!
Cam asta se poate spune, la rece, despre Andre Pieyre de Mandiargues. Poet, in primul rand, el cultiva un limbaj ornamental, plin de imagini stranii dar cautate, amestecand in retorta alchimistului draperii de Realitate cu evocari simbolice si erotice. Marginea imi pare mai slaba decat Muzeul, poate fiindca se extinde prea mult in Real si exagereaza cu descrierea turistica a unui oras cu adevarat uimitor. Autorul nu este din linia intai, dar bravo celor care il publica!
Nu pot sa-mi uit obiceiul si sa nu ma aplec si asupra traducerii. Buna, facuta de o autentica meseriasa - Irina Mavrodin -, dar care parca nu a fost niciodata in capitala Cataluniei. Fireste, si pe Balzac sau pe mai popularul Dumas, daca ii urmezi cu harta in mana nu ajungi nicaieri, prozatorul mai pune si de la el, ca de-aia e prozator si nu autor de Baedeker-uri! Totul pare insa prea teapan, prea aproape de franceza (se cere chiar "un cognac"), denumirile sunt date otova, in limba respectiva. Desigur, actiunea este cat se poate de datata (1966), strazile se numeau intr-un fel atunci si altfel acum, note nesfarsite de subsol nu poti redacta ca ar ingreuna lectura, dar ceva prin perifraza sau prin traducere imediata, cum se mai intampla pe alocuri, direct in lungul textului poate ca era mai bine! Ma gandesc la smecherul de Eco si ce roman popular a dat chiar prin scortoseniile cele latinesti! Passons, dar deranjeaza usor unele mici alunecari de tipul "un taxi Seat" (marca de Volkswagen "imbuteliata" de catre spanioli, iata de cand!), sau "veston" in loc de banala haina, sau "se degajeaza" dintr-o parcare in loc de iese, sau cafea "a l’italienne", foarte tare, caci pesemne in ‘66 asa se numea espresso-ul, sau "pelteaua" de dimineata, de la micul dejun, care in toate hotelurile din lume este un fel de marmelada (nu stiu cum o fi la Ritz sau la Crillon!). Nu avem banii CIA, nici nu ne pretindem Hemingway, tot astfel cum nici Pieyre de Mandiargues nu e Proust sau macar vreun Genet!