Pentru a doua oara, in mai putin de un an, scena politica a Frantei, mutata in strada, este maturata de un tsunami al contestarii sociale. Sau, poate, ar trebui sa spunem al protestelor violente, al miscarilor anarhice, al revoltei, al nelinistii care consuma violent spiritul unei noi generatii. Nici una din formulele consacrate nu pare adecvata, insa, pentru a da nume acestui fenomen. Motivatiile initiale sunt diferite, iar temele si participarea trimit la categorii de probleme sociale diferite. In primul caz, dezmostenitii marilor orase cer sa fie tratati ca cetateni cu drepturi egale, ca oameni, chiar si atunci cand modul lor de viata este la limita legii, iar asupra lor planeaza constant suspiciunea actiunilor contra legii. In al doilea caz, epicentrul se muta in scoli si universitati.
Dincolo de deosebiri, apar, insa, trasaturile care apropie structural cele doua momente: Initiatorul, Dinamica si Tinta. In ambele episoade, chiar daca reprezinta categorii diferite, tinerii sunt la originea contestatiei, acuzand o reducere dramatica, insuportabila, inacceptabila, a spatiului de oportunitati sociale. Dinamica, atunci ca si acum, este aceea a unui bulgare de foc care, rostogolindu-se, absoarbe cu nesat, din mediu, „oxigenul" de care are nevoie. In decembrie anul trecut, ca si in martie anul acesta, tinta contestarii este „Puterea", insensibila la argumentul celeilalte parti, suficienta, dispretuitoare, incapabila sa raspunda altfel decat cu mijloace de forta, atunci cand este confruntata cu probleme in care forta nu poate rezolva aproape nimic.
Din ce se hraneste aceasta noua „ridicare in masa", specifica contestatiei sociale franceze? Sunt motivele initiale suficiente pentru a explica reactiile si desfasurarea ulterioara a evenimentelor?
In primul caz, doi tineri ai lumii marginale, manati de teama consecintelor pentru cine stie ce infractiune, sau de teama represaliilor care curg fara discriminare pe capul primului intrat in navodul politistilor, nu se mai stie, mor ucisi de ascunzatoarea pe care si-au ales-o – o statie de inalta tensiune. In al doilea caz, tinerii din anul terminal de liceu si din facultati protesteaza impotriva unei legi. Guvernul sustine ca a dat-o in favoarea lor. Ei spun ca legea ii transforma in cetateni de rangul doi. Cu o mana, li da o sansa in plus pe piata muncii, mai ales la prima angajare, iar cu doua le sunt anulate drepturile ce decurg dintr-o relatie contractuala stabila. De aici, pana la declararea starii de urgenta in zeci de localitati ale Frantei, in decembrie, respectiv asaltul fortelor specializate ale politiei asupra Sorbonei, in martie, este un drum care nu poate fi explicat de datele initiale.
Fondatorul scolii polemologice franceze, Gaston Bouthoul, ale carui idei survin brusc in actualitate, ne ofera o fascinanta ipoteza de lucru. Dinamica sociala, dincolo de orice alte considerente economico-politice, este influentata decisiv de succesiunea valurilor generationale, aproximativ, din trei in trei decenii. Fiecare generatie sociala detine un potential energetic, asa cum detine un potential de creativitate, de speranta si motivatie, de conformism, de morbiditate, de performanta economica etc.
Daca societatea nu reuseste sa preia cu folos, sa fructifice institutional aceasta energie, potentialul respectiv devine unul confrontational, beligen-razboinic, spune Bouthoul. In loc sa se integreze, natural si benefic, noua generatie se loveste de barierele pe care predecesoarea ei le-a ridicat, ca sa-si prelungeasca monopolul asupra beneficiilor normalitatii. Frustrarea duce la descarcarea violenta de energie, adesea necontrolata, anarhica sau slab structurata, in speranta ca zidurile vor cadea. Momentul critic este acesta al inlocuirii, cind unii trebuie sa cedeze in favoarea altora, statut social, prestigiu, venituri, avanscena politica, deciziile asupra normelor si valorilor care vor modela in viitor societatea. Generatia de dupa razboi avea sa dea Americii anilor ’50, ’60 si ’70 miscarile ei contestatare: „beat", „hippie", „black power" etc. Marile miscari sociale din Franta lui Mai ’68 aveau sa puna aceeasi pecete si in Europa. Treizeci si ceva de ani mai tarziu, impulsul contestarii vine din Est, dar globalizarea il propaga relativ repede in spatiul unei Europe in care cele mai multe bariere economice, sociale si culturale, de comunicare, au fost desfiintate de politicile si procesele integrative ale Uniunii Europene.
Este societatea franceza victima a unui blocaj generational acut, mai dramatic in consecintele sale, decat, sa spunem, Germania, sau Marea Britanie, unde asemenea miscari nu au loc? Sau, lipsa lor se explica prin valori, norme si institutii ale traditiei, care inhiba contestarea violenta, o fac mai putin acceptabila? Pentru a verifica atat de seducatoarea ipoteza a lui Bouthoul, ar trebui sa avem la dispozitie cercetari sociale extinse. In lipsa lor, tot ceea ce se poate spune este ca discutiile despre modelele contestatiei anti-sistem ale anilor ’60 si ’70, revin astazi tot mai des si in Statele Unite, in presa, in dezbaterile academice, in mediile culturale, in constiinta publica. Sunt redescoperite personalitatile, muzica, poezia si tipurile de actiuni contestatare, intr-o vreme cand razboiul a devenit o preocupare politica, etica si sociala, asa cum a fost si in America anilor ’60.
Sa dam, insa, Cezarului ce-i al Cezarului! Oricare ar fi cauzele si conditiile specifice care produc azi noul val de contestare resimtit din Orient pana in Europa si America, Frantei ii revine gloria de a ne fi daruit arhetipul. Marcuse credea ca unidimensionalitatea la care este redus omul modern ii amputeaza, sau chiar anihileaza, capacitatea de contestare. Camus ii raspunde: „Omul revoltat" ramane icoana unei atitudini in lipsa careia demnitatea umana nu poate fi definita.