Modelul suedez, foarte apreciat de unii, ne ofera exemple din belsug chiar si in domeniul artei. Cum aratam cu ceva timp in urma, in anii 80 au avut loc o seama de experimente in cadrul carora teatrul a fost adus in inchisori, o preocupare care, chiar si cu o mare intarziere, a ajuns si in tara noastra. Sa aduci cultura, teatrul, printre puscariasi e o indeletnicire nobila, cu atat mai mult cu cat liceenii, de pilda, sunt feriti cu obstinatie de astfel de preocupari, dar are si un oarece risc. Va aminteam despre experimentul lui Jan Jonson, tanarul regizor suedez care la inchisoarea de maxima securitate din Kumla a pus in scena piesa lui Samuel Beckett, "Asteptandu-l pe Godot", cu cinci actori din randul detinutilor care dupa cateva spectacole in afara inchisorii au evadat si nu au fost prinsi nici azi. Interesant este faptul ca Jan Jonson a pus in scena piesa lui Beckett si la inchisoarea San Quentin din SUA, tot cu actori-detinuti, iar urmarea acestor intamplari a fost un spectacol scris de Jonson, un one-man-show intitulat Stunder av verklighet („Clipe de realitate") care dureaza aproape sapte ore si care a fost jucat pe scena mai multor teatre din Suedia. Jan Jonson nu este singurul regizor suedez care a montat piese de teatru cu actori-detinuti in Suedia. Si nu e singurul care a trebuit sa dea declaratii la politie dupa ce actorii au evadat, un incident care a agitat media acelor ani si care continua si azi sa fie pomenit. La 12 ani dupa „esecul" de la Kumla, adica in 1998, o alta intamplare cu actori-detinuti a atras atentia presei. Brigitta Palme, o actrita cunoscuta in Suedia, a initiat la inchisoarea Tidaholm un cerc de teatru la care participau patru detinuti. Toti erau de la sectia „7.3" (o sectiune a inchisorii unde erau detinuti cei cu pedepse peste patru ani), iar proiectul fusese initiat de sefa penitenciarelor din regiunea Gothenburg, Birgitta Göransson. Unul dintre actorii grupului a fost foarte impresionat de o piesa de teatru a scriitorului Lars Norén si i-a scris acestuia o scrisoare in care il invita la inchisoare pentru a alege impreuna o piesa. Lars Norén a acceptat si pe 26 martie 1998 a facut prima vizita la Tidaholm unde a decis sa se puna in scena nu o piesa existenta a lui, ci una noua, avand ca inspiratie viata de inchisoare. A numit aceasta piesa SJU TRE (Sapte Trei) In toamna lui 1998, trei detinutii, carora li s-a alaturat si un actor profesionist, au repetat piesa timp de 30 de zile si o echipa de la televiziunea suedeza a filmat totul timp de o saptamana. In decembrie 1998, cei trei detinuti au fost mutati la inchisoarea Österåker, unde au continuat repetitiile. Si iata ca, pe la jumatatea lui ianuarie 1999, repetitiile se muta din inchisoare, la teatrul Riksteatern din Botkyrka, pe 26 ianuarie are loc prima repetitie cu costume, iar pe 6 februarie 1999 are loc premiera piesei SJU TRE la Umea, urmata de alte trei spectacole. Toate bune si frumoase, numai ca lumea nu este mereu asa cum ne-o inchipuim noi, e mult mai plina de imaginatie. Teatrul a mers bine pana pe 27 mai 1999. Avusesera loc, pana atunci, 23 de spectacole cu piesa SJU TRE, la care fusesera prezenti 2.600 de spectatori. In acea zi, dupa terminarea spectacolului, unul dintre actorii-detinuti, Tony Olsson, evadeaza. In cardasie cu alti complici, el participa la atacarea unei banci din Malexander care culmineaza cu uciderea a doi politisti! In final, Tony Olssen a fost condamnat in 2000 la inchisoare pe viata, iar producatorul si Lars Norén au fost aspru criticati de presa suedeza, impreuna cu proiectul lor de a amesteca teatrul cu criminalii. Un exemplu din care se vede ca arta nu vindeca toate sufletele. O meditatie pe marginea viabilitatii unor astfel de proiecte.