Capitolul I
Ultimul bal la Sarpele roSu
foileton 20
Catre orele doua din noapte - timpul curgea acum in matca Floriilor - ,,Ultimul Bal la «Sarpele rosu»" plutea pe marea betiei cu toate panzele sus. Cu putin timp inainte de la doilea cantat al cocosilor, dupa zalplazurile Mahalalei Precupetilor, unde crampeiele vechilor Bucuresti erau inca atat de vii incat in dimineata Floriilor din acel an, doua mii si..., avea sa apara iar flasnetarul care cincizeci de ani la rand, regat, republica, razboi, pace, revolutie, capitalism, socialism, tranzitie, ploaie, ninsoare, primavara, canicula, toamna uitata de Dumnezeu invelita in covoare de iedera ruginie, nu lipsise de la nici o sarbatoare, Coriolan Pomposu si Doamna Laura iesisera, ultimii demnitari, in rama usii locantei vestite si se urcasera in masina de teren cu numere particulare condusa insa, cum povesteam, tot de un ofiter acum in civil.
- Greu sa-i ,,deosibesti", cum zicea Ceausescu, pe hotii mari, incheie filosofic Jupanul, protocolul despartirii de Coriolan Pomposu. Excelenta Sa e popular, se rup gardurile sub piepturile prostimii navalitoare spre el, din toate colturile, insa acum, la voturi, Liderul, sa stii de la mine, ca ia mai multe... Incepe si prostimii sa-i placa boierimea, s-a cam saturat de ai nostri, de la gura plostii, incepe sa-i dea si ei in gand sa ridice nasul mai sus si sa se strecoare in batalia pentru osul cu maduva, chiar daca mai mic, dar cu nitica snaga si atunci cand li se da peste nas imbuibatilor care merita, biata prostime se bucura in gura mare si i-ar vedea spanzurati chiar aici, la rascrucea Mahalalei Beilicului, pe Maidanul lui Carabulea, insa, pe de alta parte, ea simte, saraca, si o amenintare a viselor ei, fiindca, zice ea in sufletul ei, daca o sa o tina tot asa, cu tepe si cu spanzuratori la toate rascrucile, atunci nici visul ei de inavutire nu mai poate inflori. Pai vezi dumneata, om sarac care sa nu fie si el indemnat sa puna mana cand intoarce boierul capul?!...
Ica Gorun nu zise nimic. Il asculta mut, fara interes, sec de orice participare la observatiile Jupanului si acesta tacu si el cateva secunde; intelegea ca nici Ica Gorun nu se putea simti atras de filosofia lui. Nici nu-i contesta observatiile, dar nici nu le aproba, nu le auzise si, ca sa schimbe subiectul, vizibil neagreat, se intoarse grabit la istoria ultimului bal la ,,Sarpele rosu’’.
Plecarea Liderului se petrecuse cu mai multe temenele si firitiseli decat il insotisera pe Elefterie Teoforu, fara pupaturi, fara strangeri de mana peste crestetele altor meseni, insa plecaciunile mai incarcate de evlavie, mai smerite, mai pline de supunere si chiar mai ingrijorate. Dar si cand se auzi usa dinspre paguboasa piateta a Precupetilor Vechi trantita intemeiat dusmanos, incat se zguduira geamurile gata sa se faca tandari, pofta de petrecere a camarazilor rupse baierile cuminteniei care o tinea caineste in frau: in aceiasi secunda, incepu si fugareala chelnerior cu sticlele aduse in brate, acum stivuite cate opt si noua si zece, cazu in uitare protocolul, ce ramase din el fu doar drumul tocatoarelor cu fleici si carnati si maduvioare si fudulii si maruntaiele cele mai dulci trantite direct pe carbunii incinsi care se si lipeau de ele si intrau in fibra lor si asa erau ocrotite, scanteind inca pana la mesele pe care si paharele se inmultisera, sfaraind si facand sa se ridice, din bucuria acelor bucate bogate, cu mustul clocotind si el fierbinte foc, miresmele atatatoare care nu te lasau sa uiti paharul gol, fiindca te mana spre el frica sa nu te trezesti cu cerul gurii si limba si gatul si narile, o baie de ardei iute pisat, si simteai ca alt aer nu mai ai si mori inecat.
Atunci s-au napustit asupra tambalului si contrabasului si acordeonului cei trei mari artisti ai Filarmonicii ,,Sarpele rosu’’, luand tot programul de la inceput, cu Nelutu Ploiesteanu in frunte care si el se repezise in microfonul acoperit parinteste cu un fel de caciulita rosie, ca un ardei borcanat la sfarsitul toamnei, si era ,,fix patru si treizeci si sase de minute", dupa citirea de catre gurist a ceasului de la incheietura mainii lui stangi care iesea vanata dintr-o manseta apretata si alba ca varul de manastire si prinsa in butonii cat o pruna de chihlimbar, inramati in aur...
- ,,Balul, stimati camarazi si prieteni si frati de cruce si, daca imi permiteti, chiar tovarasi, acum incepe cu datoria facuta toata fata de cine ne conduce si ne ocroteste, cat poate si dumnealor, si eu cred ca poate mai mult!"... - si ajuns aici se opri sa mai cenzureze surasul ironic care-i lumina fata de carbune lustruit ca pamantul ars in cuptoarele olarilor de Marginea, negru imblanzit de tonurile castanii arse, pana se transformau in irizari de argint.
- Poate mai mult... si ma intelegeti... - incerca el sa continue discursul la care nu se asteapta nimeni, dar repede fu acoperit de urale salbatice si de chiote si de ciocnirile vesele de pahare si ce mai apuca sa zica, fu anuntul ca ,,Balul, onorati si stimati si iubiti camarazi, incepe, cu: Imnul!’’
Intai, cum se petreceau lucrurile intotdeauna, se strecura ploaia de cristal a tambalului, marunta si abia presimtita la inceput, apoi, pe nebagare de seama, ajunsa la o incandescenta care, intr-adevar, seca inima si taia respiratia si in locanta se facu, brusc, o liniste in care se amesteca si plansul si tristetea si o abia deslusita racoare, venind dinauntrul sufletelor si raspandindu-se in toata fiinta; nu era frig, nu era gheata pe care o simti, uneori, cand te cuprinde ca o gheara frica: era un fior care-ti furnica sira spinarii de la un capat la altul, ca atunci cand cineva ar fi apropiat de obrazul tau globul alb de puf al unei papadii si tu, inspirand, ai face sa se spulbere acel puf in mii de stelute care, atingandu-ti barbia si ochii si buzele si narile, te-ar curenta atat de viu, incat tot acel curent parca s-ar transforma intr-un fior si racoritor, dar si plin de o neinteleasa ingrijorare.
Veni la rand acordul armonios si grav al contrabasului; mana tiganului era fermecata si sporea nelinistea aceia nedeslusita pentru ca, deasupra ei, sa se ridice tanguirea viorilor si, iar brusc, cu o brutalitate neasteptata, Nelutu trase de burduful acordeonului si, deasupra geamatului basilor acestuia, glasul lui spulbera fiorul pustiilor si se instala victorios in linistea care, acum, deveni calda si plina de speranta:
,,Bate-un vant rece din balta
La Chilia-n port...’’
Ca niciodata pana atunci glasul uscat, sec, inecat, al Nelutului, crescu de la soapta care imita suieratul vantului furisat prin trestiile din baltile uitate si de Dumnezeu, de la Periprava, pana la tipatul sfasietor al cormoranilor care pluteau deasupra Chiliei parand sa caute, disperat, un loc unde sa se aseze si sa se odihneasca, si inaintea ochilor lor numai apele fara sfarsit ale marii si lotcile singuratice somnoland, atat de straine de limba de pamant ca un sarpe rosu din ochii caruia ar fi tasnit, in soarele orbitor, spre inalturi, doua sulite de mercur.
(continuarea, vineri 17 martie)
*)Ilustratia ii apartine lui Octavian Andronic