Traim intre caricaturi

Viata lui Octavian Paler incepe in satul Lisa din Tara Fagarasului, se continua in Bucurestiul interbelic, apoi in Bucurestiul comunist si acum in cel postcomunist, adica in numita tranzitie, devenita un peiorativ loc comun.
Intelectual de vocatie, stapanind la perfectie arta seducatoare a dialogului, scriitor proteic, moralist autoritar si autoironic, calator prin mitologii, lucid si neimpacat in primul rand cu sine, Octavian Paler este si un comentator politic ce dezlantuie suvoaie de critici asupra prezentului.
Literatura pe care o scrie este printre putinele care de-a lungul deceniilor nu si-a pierdut cititorii, barometrele editoriale si cele ale difuzarii de carte aratand un interes crescand la fiecare aparitie.
Carti ca: "Drumuri prin memorie", "Viata pe un peron", "Scrisori imaginare", "Apararea lui Galilei", "Mitologii subiective", "Caminante", "Viata ca o corida", "Eul detestabil", "Rugati-va sa nu va creasca aripi", s.a.m.d., au fost tot atatea succese de librarie.
"Una din cele mai optimiste vesti pe care le-am auzit in ultima vreme (poate singura!) este ca se fura carti din librarii. Asta ma face sa visez ca unii dintre noi indragesc atat de mult cartile, in ciuda tuturor eforturilor pe care le face statul roman pentru a ne intoarce spre analfabetismul comod al pesterilor, incat sunt gata sa infrunte rusinea de a fi prinsi la furat, spune Octavian Paler in "Farame" (VI).
Adevarat sau nu, scriitorul roman spera ca literatura lui sa ajunga la cititori.
Octavian Paler, literatura dumneavoastra a nascut printre cititori o furie a lecturii, o patima a cozilor la autografe, un unic si inegalabil loc in ritmul vanzarilor de carte. De ce aceasta "sete de Octavian Paler" ? Cum v-ati acomodat cu ea?
Am impresia ca-mi dati prea mare importanta. Nu-mi displace ca o faceti, ma ajuta sa-mi reprim unele indoieli si melancolii, dar "sete de Octavian Paler" nu e cam mult? Presupun ca in fiecare dintre noi se ascunde un cabotin care se vrea laudat, magulit. De fapt, el scoate capul chiar cand nu e nimeni prin preajma. Cine nu vrea sa para mai bun decat este chiar in ochii lui? Si nu o spun ironic. E in natura noastra (si spre folosul nostru) sa nu luam prea in serios ideea ca modestia e o virtute. Cine a urcat pe Everest din modestie? Numai ca, din nefericire, cabotinul din mine a imbatranit. Si, imbatranind a inteles (prea bine chiar), constrans de o luciditate rea, ca nu exista vanitate inteligenta. Si ca sensul vietii e numai viata. Asa ca va las sa faceti presupuneri, iar eu ma voi bucura de simpatie si de complimentele pe care le faceti.
Nu e putin lucru pentru mine. Poet, prozator, jurnalist, comentator politic, editorialist cultural, a trebuit cateva decenii sa pendulati intre functii politizate la maximum si masa de scris, acolo unde se nasteau cartile care aveau sa devina modele literare. Cum de nu v-ati instrainat de ele?
Incercand sa nu ma las falsificat si corupt de istorie. E tot ce puteam dori, de vreme ce nu ma numar printre cei capabili si atrasi "sa faca" istorie. Nici de ignorat nu puteam s-o ignor. Ca sa poti ignora "istoria" trebuie sa fii nebun sau sfant. Eu nu sunt nici nebun nici sfant.
Dupa 1990, prin editorialele si articolele publicate in cotidiane de referinta, reviste de prestigiu sau in emisiuni de televiziune, v-ati aratat un critic dur al comunismului si un aparator al libertatii de expresie. A avut comunismul nostru un specific, un "ce" numai al lui?
Partea de Caragiale care a intrat in comunismul romanesc. Dupa, 89 (va amintiti de spectacolele de la CPUN?), Caragiale, cel mai mare psiholog al nostru, e din nou viu, actual. Si o vreme, m-am amuzat urmarindu-i pe noii catavenci, noii farfurizi, noii tipatesti. Azi, insa, nu mai reusesc sa ma amuz. Spectacolul de pe scena democratiei romanesti a derapat dincolo de ridicol. Dincolo de Caragiale. A devenit grotesc, sinistru. De altfel, nu ma mir ca statuia lui Caragiale e mutata mereu. "Ultimul ocupant fanariot", asa cum era hulit de detractori in epoca, deranjeaza si azi.
Inclin sa cred ca marele Caragiale ar avea astazi surse inepuizabile de inspiratie. Care e cel mai rau lucru din viata culturala a tarii?
As putea sa spun care e cel mai trist. Cum stiti, cultura a gasit resurse - fie si partiale - sa se opuna lipsei de libertate inainte de '89 a reusit sa treaca prin cenzura carti valoroase care nu plateau nici un fel de tribut ideologiei oficiale. Unele dintre ele, care invitau la o "lectura radioscopica", familiara doar cititorilor din Est, din acea vreme, erau chiar subversive. Din pacate, cultura n-a dovedit, pana acum cel putin, a avea resurse sa faca fata si libertatii. Renunta la idealuri (aceasta e impresia mea), pentru a se conforma unor vremuri in care doar banul conteaza. Va marturisesc ca nu mai am nici o stima pentru pragmatism, aflat azi la moda in Romania. Constat ca nimeni nu se oboseste sa descopere (dintr-un dictionar, macar) ce pretinde pragmatismul in filosofie (ca nu e adevarat decat ceea ce este util si avantajos, idee care arunca la gunoi tot ce omul a facut pentru a sfida zadarnicia), in schimb toata lumea vrea sa fie "pragmatica". Idealurile miros azi a mucegai si nu ofera nimic sigur, pe cand pragmatismul te invata sa mergi linistit spre instrainarea de cultura. Singura conditie e s-o faci cu mijloace cat mai "moderne" pentru a avea randament. Civilizatia vrea altceva decat cultura, zicea Nietzsche. Iata confirmat acest avertisment.
Din pacate scriitorii au uitat ce inseamna solidaritatea de breasla.
Altadata scriitorii detestau cenzura si teroarea. In libertate au invatat sa se deteste intre ei. De cate ori mi se intampla sa trec pe coridoarele, pustii acum de la Uniunea Scriitorilor, imi aduc aminte de solidaritatea tacita care ne lega pe vremea cand un secretar al partidului comunist a lesinat la o sedinta a Consiliului. Vechea solidaritate s-a spart, in acesti ani, in nu stiu cate singuratati.
Ati vorbit in nenumarate randuri despre viata politica romaneasca. Chiar tot ce ati prevestit s-a implinit?
Am reusit sa-mi fac o reputatie proasta de "cassandra". Poate, ar fi intelept sa n-o intaresc. Mai ales ca nimeni nu vrea sa afle din mitologie un detaliu esential: ca hulita Cassandra a avut totdeauna dreptate. Toate nenorocirile prezise de ea s-au implinit intocmai. Numai ca nimeni nu a vrut s-o asculte. Apollo ii daduse harul profetiei, dar, fiindca n-a vrut sa se culce cu el, a condamnat-o sa nu fie crezuta.
Chiar nu mai exista idealuri?
Intentionez sa scriu un articol in care voi demonstra ca, din 1918, cand parintii nostri au avut norocul sa vada infaptuita Romania Mare, istoria noastra e din ce in ce mai golita de idealuri. Clasa politica din Romania interbelica s-a straduit din rasputeri sa risipeasca sansele din 1918 si sa demonstreze ca nu suntem pregatiti pentru o democratie reala, ca "formele" nu se pot umple cu "fond", cum sperasera cei care au combatut teoria lui Maiorescu.
In fix doua decenii, politica romaneasca duhnea de coruptie si de politicianism, pregatind drumul pentru extremism si pentru satisfacerea ambitiilor lui Carol al II-lea. Rezultatule cunoscut. Tragicul an 1940.
Azi, nu e prea greu sa-ti dai seama ca tot ce se intampla e o caricatura a celor petrecute in Romania interbelica. Politicianismul partidelor e o caricatura a politicianismului in care a esuat clasa politica dupa 1918. Gigi Becali si PRM sunt caricaturi ale legionarilor. Traian Basescu e o caricatura prezidentiala si plebee a ambitiilor lui Carol al II-lea. Mega-partidul pe care si-l vrea (un fel de PSD) "de dreapta", de culoare portocalie), va fi-daca va ajunge sa existe-o caricatura a Frontului Renasterii Nationale. Avem chiar o caricatura a Elenei Lupescu. Numai coruptia de azi nu e o caricatura a coruptiei interbelice. E o continuare, in forme inca mai obscure.
Ce mai lipseste pentru a desavarsi aceasta imagine sumbra pe care v-ati asumat-o?
Ce mai lipseste? O versiune schimbata a anului 1940? Dupa unele semne, venite dinspre UDMR, mai ales, dar si dinspre lasitatea partidelor care nu vor sa vada primejdiile ce ameninta azi Romania, ea ar putea sa apara.
Din nefericire, "clasa politica" ne exprima. Mai mult: suntem complici cu ea! Nu are numerosi fani (inclusiv in presa) Traian Basescu? Desi n-are alta calitate, dupa parerea mea, decat aceea de-a fi un partid de sluga la dispozitia presedintelui tarii, nu e considerat PD un partid de "incredere"? Nu se gasesc romani care par convinsi ca Dumnezeu i-a soptit, intr-adevar lui Gigi Becali sa-l laude pe Traian Basescu si sa ravneasca la scaunul lui Maniu? "Suveranitatea poporului" inseamna la noi "suveranitatea demagogiei".
Vreau sa-l fac pe scriitorul Octavian Paler sa vorbeasca si despre cartile pe care le-a scris si le-a publicat. Care e cea mai iubita?
"Scrisori imaginare". Iar din ea prefer poeziile "Singuratate" si "Avem timp".
Cum s-a pastrat Tara Fagarasului (tinut in care ati vazut lumina zilei), in memoria dumneavoastra?
In culori amestecate. N-a scapat nici ea acestor vremuri in care valorile nu mai valoreaza nimic.
Dati-mi voie sa fac niste precizari. Fiind prea indatorat afectiv, lumii in care am copilarit, nu ma pot ridica la un cosmopolitism sincer. Dar nici nu ma numar printre "traditionalisti". Stiu ca timpul poate ramane pe loc doar in muzee. Sunt in conflict (la nivelul ideilor sau prejudecatilor), e adevarat, cu cei care par convinsi ca "eternitatea nascuta la sat", de care vorbea Blaga, miroase a balega. Si nu numai fiindca eu provin dintr-o asemenea "eternitate". Ma intristeaza astfel de grimase fiindca eu iau in serios istoria Europei care arata limpede ca Occidentul s-a dezvoltat, mai ales in "orase" (burguri, in Evul Mediu, cetati ca Venetia si Florenta in Renastere sau, mai tarziu, Parisul iluminismul si ghilotina), in vreme ce, pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea, noi am contat doar pe o civilizatie agrara. Faptul ca fac parte din ultima generatie de intelectuali provenita dintr-o prelungire a Evului Mediu romanesc (cam aceasta era situatia Lisei din deceniile trei si patru din secolul XX), a reprezentat, poate, pentru mine, un handicap, ingreunandu-mi accesul spre ceea ce e socotit "modern" si pregatindu-ma pentru convingerea de azi ca progresul tehnic material poate fi insotit de regres interior. Imi place, insa, sa cred, ca m-a ajutat sa inteleg mai bine valorile si defectele identitatii noastre.
Ma explic, cu riscul de-a va parea sentimental. Cioran zicea ca intr-un an se poate invata intr-un oras cat nu inveti vreme de un secol intr-un sat. Experienta mea e opusa. Tot ce stiu eu despre certitudini stiu din Lisa unde n-am stat, continuu, decat unsprezece ani. Orasul mi-a deschis ochii doar asupra indoielilor.
Asadar si Bucurestiul!
Ce-i drept, aici in Bucuresti am auzit de "cerul instelat de deasupra noastra" din formula lui Kant, dar in Bucuresti m-am uitat spre cer numai ca sa vad daca trebuie sa plec de-acasa cu umbrela sau nu. Un cer plin de mister, fastuos, n-am vazut decat in noptile de vara din Lisa.
Totusi v-ati stabilit definitiv in Bucuresti, v-a fost greu sa-l ocoliti.
As vrea sa precizez ca eu am venit in Bucuresti nu dintr-o geografie, ci dintr-un timp. Am copilarit in amurgul unei clase care azi nu mai exista. O clasa conservatoare, reactionara daca vreti, in sensul ca era atasata de traditii si mefienta fata de noutate. O clasa care a rezistat cata vreme istoria i-a dat tarcoale fara sa dea buzna in mitologia ei. Ei bine, timpul din care am venit eu a disparut. Pe ulitele satelor din Tara Fagarasului, cand nu sunt pustii, umbla acum cam aceeasi istorie pe care o vedeti la Bucuresti. Poate cu un minus de mitocanie.
Sa nu ma intelegeti gresit. N-am nostalgia lampilor de gaz sau a prafului inlocuit, azi, pe ulita principala, de asfalt. Am nostalgia unui timp in care "sarbatorile" erau "sarbatori", nu erau ca azi, "zile de odihna", iar Dumnezeu nu trebuia sa fie rentabil.
Cum arata astazi Lisa dumneavoastra?
In Lisa pe care am cunoscut-o eu erau patru institutii de baza: biserica, scoala, carciuma si "gura satului". Nici una nu mai e ce-a fost. Nimic nu mai regleaza acum viata oamenilor de-acolo. Satul nu mai e "o lume". E o localitate prin care istoria trece sub forma unui trecator matahalos, dupa care se asterne o liniste care inegreste gardurile. Din trei case, una e goala, pustie, cu obloanele trase sau cu scanduri, in cruce, batute la ferestre. Multi au plecat sa munceasca la negru prin Spania sau sa spele closete in Italia. Unii si-au luat si copiii, semn ca nu mai au de gand sa se intoarca.
V-ati intors de multe ori acolo?
Dupa ce n-am mai avut pe cine inmormanta in cimitirul din capatul ulitei pe care am copilarit, nu m-am mai dus o vreme in Lisa. Am simtit ca pentru a iubi mai departe satul natal, nu mai trebuie sa-l vad. Cu saizeci si opt de ani in urma, cand tatal meu s-a hotarat sa ma trimita la liceu, mama i-a pus o intrebare dramatica: "Vrei sa creasca iarba in curtea noastra?'' Iarba crescuta in curte era in Lisa, pe atunci, un indiciu de destin terminat. Acum, e din ce in ce mai greu sa tii socoteala curtilor in care a crescut iarba. Am renuntat dupa ceva timp la decizia de a nu ma mai duce "acasa" (zic "acasa", desi nu mai am acolo decat amintirile), dar de fiecare data am avut aceeasi senzatie: ca sunt un fel de strigoi venit sa tulbure un "prezent" de care nu ma leaga nimic.
Nu v-ati gandit sa scrieti o carte?
Mi-ar fi placut sa pot scrie o carte care s-ar chema "Amintiri din Atlantida". Caci asa imi apare, din ce in ce mai mult, lumea in care am copilarit. Ca o lume scufundata in oceanul timpului, de care nu mai sunt sigur ca a existat aevea. Paradisul meu pierdut mirosea, recunosc, uneori, a rachiu prost, dar exista in el un sistem de valori fara de care, astazi, eu n-as mai fi eu.
Aveti pe constiinta ingratitudini greu de suportat?
As zice ca am trait defensiv. Adica, m-am ferit sa fac ceva de care sa-mi fie pe urma rusine. Am avut mereu nevoie sa ma pot uita in oglinda fara sa ma dispretuiesc. Asta nu inseamna ca nu sunt plin de regrete. Intre altele, daca as reusi sa cred in viata de apoi, as putea sa sper ca le voi cere iertare, "dincolo" parintilor mei pentru unele ingratitudini, datorate egoismului sau superficialitatii.
Cum ganditi conditia scriitorului roman in acesti ani?
Se pare ca nu mai trebuie sa asteptam nimic de la societate. Si, cu atat mai putin, de la un stat care cheltuieste pentru ascultarea telefoanelor noastre o suma mai mare decat bugetul alocat Culturii. Problema e sa poti conta doar pe ceea ce vrei sa spui, chiar daca nu te aude nimeni. Nu-i usor.
Va schimba "globalizarea" in bine ceva?
Nu stiu. Daca m-as baza pe ceea ce zicea Homer ca zeii dau oamenilor nenorociri pentru ca generatiile urmatoare sa aiba ce sa cante, ar trebui sa fiu optimist in ce priveste viitorul literaturii romane. Dar nu-mi dau seama cat de "romana" va fi literatura care se va scrie la noi mai tarziu.
Rasfoind un album cu fotografii ale propriilor sculpturi, Picasso ii spune editorului care-i daduse primul exemplar: "Nu e cu putinta. Eu am facut toate astea? N-as fi crezut ca am fabricat atatea sculpturi in viata mea.".
Va vine sa credeti, Octavian Paler, ca ati scris si publicat peste douazeci de carti care v-au adus probabil cei mai numerosi cititori ai ultimelor decenii si?
Tocmai citesc o carte in care se face urmatoarea teorie. Ca Dumnezeu e tinut prizonier de Diavol, dupa ce a reusit sa-l invinga. Perfid, diavolul vrea acum sa-i faca pe oameni sa creada ca el este Dumnezeu. E cam stupida teoria, dar ea ar lamuri tot ce se intampla in lumea de azi. Inclusiv la noi. Incat ce mai conteaza ce cred eu despre mine?
Uneori, inclin sa ma consider un ratat. Pentru ca n-am apucat sa-mi vad implinite multe proiecte. Dar poate ca asta e o forma de orgoliu, deoarece imi da prilejul sa presupun ca puteam sa fac mai mult decat am facut.
De fapt, nu cred ca se poate vorbi in Romania, in mod serios de "succes". In plus, ma aflu, acum, intr-un impas psihologic despre care voi spune doar atat: am ajuns sa inteleg ce-a vrut sa zica Strindberg intr-o fraza care altadata mi se parea bizara: "Nu-i urasc pe oameni, dar mi-e frica de ei".
De care mit universal sunteti sufleteste cel mai legat?
Poate, va asteptati sa zic: Don Quijote. Mai ales ca mi-am permis, candva, sa ma cred (supraestimandu-ma), inrudit sufleteste cu el.
Marturisesc, credeam ca asta e raspunsul.
Azi, sunt mai modest. Don Quijote are o capacitate uimitoare de a fi profund serios in situatii ridicole si asta nu e la indemana oricui. Va voi surprinde daca va voi spune ca, pentru mine, Sisif sufera, as zice eu, de o fericita "miopie metafizica". Daca ar putea privi in adancurile destinului sau, si-ar da seama ca orice stradanie de a-si sui bolovanul in varful muntelui e sortita esecului.Inainte de a-l vedea dus pe culme, bolovanul se va pravali la vale. Ceea ce ii da energia necesara sa nu se opreasca, s-o ia mereu de la capat, este faptul ca nu vede in viitor. E total absorbit de prezent. Va dati seama ce-ar insemna ca, din adolescenta, sa luam in serios avertismentul Ecleziastului ca "totul e desertaciune"?
Suntem, fiecare din noi cate un Sisif?
Din fericire, ii semanam lui Sisif. Avem ambitii, vanitati, dorinte, ne vrem "impliniti", o luam de la capat cand ne poticnim, fara sa observam (reiau niste versuri ale unui poet sud-american, necunoscut mie, citat de Ernesto Sabato): "cum trece viata, cum vine moartea, asa in tacere"...
Ce carte nu va da pace in momentul de fata? Cand sperati sa apara?
Se cheama "Calomnii mitologice". Si va avea un subtitlu: "Farame din conferinte nerostite". Am vrut sa intorc spatele melancoliilor din "Desertul pentru totdeauna" si din "Autoportret dintr-o oglinda sparta". M-am vaicarit destul pe tema batranetii si a bolilor. M-am hotarat sa schimb tonul, dar fara sa ma prefac. In adancul tristetilor mele exista o placere a autoironiei pe care vreau s-o scot la suprafata. De aceea m-am gandit sa tin niste conferinte moliilor, care iesind de pe unde se odihnesc ziua, fac seara numere de balet prin fata mea. Ele sunt publicul meu imaginar; un public care nu ma intrerupe, nu se plictiseste si n-are obiectii; si caruia ii expun ideile mele despre cum il vad femeile pe Don Juan, despre Don Quijote, despre Narcis, despre Procust, despre barbari. Poate si despre cum l-a calomniat Homer pe frumosul Paris.
Sper sa termin cartea pana la vara, cand ma voi decide sa-mi "extermin" publicul.
Foarte multi sunt cititorii care se lasa "exterminati" de dumneavoastra.

---

Despre autor: