E din Negruzzi, mos Costache Negruzzi, "Scrisoarea a XII-a, Pacala si Tandala", citat de G. Calinescu in articolul "Sensul clasicismului" aparut acusica fix saizeci de primaveri in Revista Fundatiilor Regale si reluat de doua ori, de catre G. Serban si V. Curticeanu - cu echipa - , in doua antologii de texte de poetica explicita. Vine sa ilustreze obiectivitatea prozei, aglomerarea de paremii, "gnomismul" rabelaisian al autorului Lapusneanului. Articolul calinescian da o raita prin romanul romanesc, trece prin literaturile franceza si italiana - foarte bine cunoscute criticului - si atinge debarcaderul unor concluzii pe cat de logice, pe atat de actuale: proza romaneasca, din pacate, pare a fi prea axata pe eveniment, prea e empirica si documentara in loc sa fie reflexiva si sa se ridice la tipic si la universal. Fireste, o diferenta de crestere ce nu poate fi suplinita prin sarire de trepte si prin ardere de etape, hei-rupist! Fireste, iarasi, o conceptie clasicista, in sensul de ordine si disciplina, de armonie si limpezime, nu numaidecat in sensul de dictionar, pe care Calinescu il cam contesta, considerand Renasterea drept altceva, o incercare de inaltare si infrumusetare a eului romanticos.
Ei bine, iaca, la peste saizeci de ani (adica, mai precis si o luna, caci articolul respectiv aparea in numarul pe februarie al RFR!) de la tiparire, vorbele emise raman in picioare, daca se poate spune asa. Sau in eter, ca un soi de satelit aflat pe orbita ideilor generale. De fapt, raman memorabile si memorizabile ca mai toate propozitiunile maretului critic, chiar si alea cu care nu suntem cu totii, intotdeauna, in acord fin - poftim deh, receptarea literaturii mai evolueaza! - ca in cazul lui Bacovia (chiar daca dansul nu poate fi niciodata alaturat lui Arghezi sau Blaga sau chiar lui Barbu, cred eu!) sau al lui Mateiu Caragiale (desi caracterizarea omului o suplineste perfect pe cea a operei, si ea, opera, la o relectura acum, la anii maturitatii, pare a fi o copie dupa decadentismul francez, fin du siecle, cam de raftul doi, trei!). Sigur ca dupa anul de gratie 1990 in lumea romaneasca s-a intamplat ceea ce trebuia, din pacate, sa se intample, cunoscandu-ne metehnele si neamul: o pulverizare totala a autoritatii si o inghesuire de orgolii bezmetice. Nici o aparitie proaspata, doar debuturi (si destule rebuturi) intarziate, plus o oarecare mijotare de erotism furat pe cale mediatica si un siaj fara spuma de optzecism desuet. Dar, daca generatia mea mai avea haz acordat indeosebi de un context cat se poate de rigid, cea de acum nu mai are si, mai abitir, nu are nici multe scuze la indemana. Nici o scuza, oricum, ca nu gaseste macar tonul muzicii acestor timpuri, nu ne gandim la plierea pe un personaj sau pe o situatie. Scriu bine, sunt scoliti, in schimb stau parca prea mult cu ochii pe internet si nu sunt atenti la chestiunile cu adevarat grave sau macar importante ale momentului. Bine, fie vorba intre noi, nici generatia ‘80 nu era atenta decat la faptul marunt - dar macar prin el incerca sa descrie o vreme, o epoca - nu-si ridica prea mult privirea din podeaua caldaramului si nu a impus vreun personaj memorabil cu exceptia navetistului si a persoanei intai. In mlastina din prezent nu se incheaga extrem de multi si de diversi actanti, de proiectii memorabile cu exceptia parvenitului de orice tip, dar ceva, ceva trebuie sa rasara, macar o senzatie. De-o pilda senzatia de frica, de frica de tot si de orice, de Timp indeosebi. Alt subiect general ar putea fi, desigur, mitocania - gasibila la toate palierele - dar care este mitocania de sfarsit de razboi, banala si general valabila, mitocania si bulibaseala, pardon, de dupa intrarea calului troian in cetate. Am senzatia ca tinerii scriitori sunt atenti la un fel de stil international si la niste teme care intereseaza mai degraba festivalurile de film de aiurea. Vezi si ce "s-a vandut" cel mai bine si prin ce s-a compensat romanul ca reportaj politic de consum de antart: memoriile, un fel de apa de ploaie sau de trandafiri confesiva, fara idee de constructie, juxtapunere oabla si adesea trucata de evenimente, personaje, senzatii, experiente, reflectii! De aceea, pesemne, presa pare mai colcainda de viata, cat de cat, iar cartile par plictisitoare sau de-a dreptul inutile!