Procesul "Canalului Mortii"

Canalul. Un cuvant devenit simbol al terorii comuniste, la inceputul anilor 1950. La numai cateva luni de la debutul celui mai mare santier al constructiei socialismului in tara noastra, o mandrie a intregului popor muncitor si chezasia victoriei impotriva capitalismului si a societatii burghezo-mosieresti alungate de pe pamantul romanesc, de catre brava Armata Rosie eliberatoare, precum dicta ideologia si scria presa vremii, i s-a spus Canalul Mortii.
Un urias lagar, cu 14 colonii de munca fortata, pentru detinuti politici, menit sa ude Dobrogea cu sange si lacrimi. O incredibila lupta pentru supravietuire a zeci de mii de oameni manati acolo ca vitele de povara, barbati si femei. Tineri si varstnici, ofiteri si preoti, studenti si chiaburi, politicieni si profesori, functionari si chiar muncitori, negustori si industriasi, unii dintre ei scosi din puscarii si altii luati direct din casa. Toti purtau stigmatul de "dusmani ai poporului", fie ca nu-si platisera cotele la stat sau ascultau posturile de radio imperialiste, fie ca fusesera exploatatori sau vorbeau in numele credintei crestine, fie ca nutreau speranta venirii americanilor. Multi dintre acestia si-au gasit sfarsitul in gropi comune, in cimitire fara cruci sau, direct, sub lutul malurilor ce se surpau aproape zilnic.
De la "Drum fara pulbere" la "Magistrala albastra"
Pentru cititorii mai tineri, aceasta realitate nu exista, poate numai daca au avut in familie vreun bunic sau ruda in Gulagul romanesc si in cel mai bun caz, au citit macar una dintre cartile, studiile si confesiunile aparute din 1990 incoace. Ei, tinerii, au putut doar sa admire "Magistrala albastra", mergand spre Litoral, fara sa stie, eventual, decat ca a fost inaugurata in "iepoca de aur" ceausista. Cum-necum, in mai 2004, presedintele Ion Iliescu, inginer hidroenergetician la baza, cu studii la Moscova, a tinut sa sarbatoreasca 20 de ani de la acel eveniment, rostind un inflacarat discurs despre capacitatea de creatie si de actiune a poporului roman si despre binefacerile aduse economiei noastre de realizarea "Magistralei albastre". N-a amintit decat in treacat ca aceasta lucrare era reluarea, in buna masura, a canalului inceput si abandonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (1949-1953), timp in care s-au facut niste abuzuri antipopulare, din partea unor reprezentanti ai Securitatii; cat despre faimosul Proces al bandei de sabotori si diversionisti (29 august - 10 septembrie 1952), n-a suflat o vorba...
Despre prima mare constructie a socialismului victorios din tara noastra, in presa vremii si-n special in ziarul de santier (bisaptamanal) "Canalul Dunarea-Marea Neagra" se scriau foarte multe, preamarind faptele de vitejie ale clasei muncitoare, fara a se pomeni un cuvant despre existenta celor 14 lagare de exterminare, intre Cernavoda si Capul Midia.
Stalin ii dictase lui Dej si inceperea lucrarilor (1949) si posibila abandonare a lor (vara 1952), pe motiv ca fusesera sabotate, cand de fapt erau la mijloc ratiuni strategice, de care numai el stia (in Capul Midia se voia o baza de submarine). Securitatea noastra, sora mai mica a NKVD-ului, atata a asteptat, sa primeasca "liber la arestari". Asa se face ca, in cateva nopti, au fost ridicati de la domiciliu peste 30 de persoane, fara mandat de arestare, catorva dandu-li-se ulterior drumul, fara explicatii. De la inceput, nu s-a stiut ce anvergura va trebui sa aiba procesul, toti cei 25 de acuzati avand parte de acelesi regim de teroare. Numai in a doua jumatate a lui august 1952, s-a hotarat impartirea lor in doua loturi, la intamplare, primul avand misiunea de a arata tarii cat de vigilenti sunt oamenii muncii si cat de dura este mania proletara. Prin intermediul presei se urmarea atat blamarea acuzatilor cat si infricosarea tuturor celor care ar mai atenta la constructia socialismului victorios.
Completul de judecata era format din generalul maior Alexandru Petrescu, presedinte, cel ce daduse verdictul si in procesul lui Iuliu Maniu, capitan de rangul II Teodor Baciu si locotenent-colonel Gheorghe Cocis (asesori) si procurorul maior Ovidiu Teodorescu. Ei urmau sa judece pe baza dosarelor intocmite de Securitatea din Constanta (de fapt fara a avea timp sa le studieze), in regim de urgenta si-n proces public. Asa le transmisese tovarasul Chisinevschi, din partea lui Gheorghiu-Dej, in cadrul unei sedinte de la Directia Generala a Securitatii Statului, la care au luat parte Alexandru Draghici, Gh. Pantilie, Alexandru Nicolski, Gogu Popescu, Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru, Garbedian - toti ofiteri superiori in MAI si Securitate, precum si consilierii sovietici Mihailovici, Tiganov si Maximov.
Al treilea din lume
Atat in formula/traseu dejista, cat si in varianta ceausista, Canalul Dunare-Marea Neagra avea sa fie a treia constructie de gen din lume, ca marime, dupa Suez si Panama.
Fara a intra in multe detalii istorice, trebuie amintit ca hotararea lui Gheorghiu-Dej, de a demara lucrarile pregatitoare pentru construirea Canalului (mai 1949) se datoreste intalnirii avute la Moscova, cu I.V. Stalin, in anul anterior. Romanul venise la Kremlin "sa discute cu conducerea sovietica pentru a pune bazele unei cooperari economice", isi amintea ing. Paul Stefan, seful de cabinet al lui Dej; acesta perora despre nationalizarea si potentialul industriei noastre, pana cand "Stalin, ca si cand n-ar fi auzit cele ce am spus, a intrebat: Are cunostinta conducerea Romaniei despre un proiect intocmit de englezi, pe la inceputul secolului XX, pentru construirea unui canal navigabil intre Dunare si Marea Neagra?" (cf. Marian Cojoc, "Istoria Dobrogei in secolul XX, I. Canalul Dunarea-Marea Neagra (1949-1953)", Ed. Mica Valahie, 2001).
Bineinteles, Dej a intrat in panica, la o asemenea sugestie imperativa, multa vreme cautand sa inteleaga ce se ascunde in spatele acesteia, cerand sa i se spuna si ce-i cu acel proiect englezesc...
Dintr-o documentare partiala, aveam sa aflu ca ideea ii apartine agronomului de talie internationala Ion Ionescu de la Brad, inca din anul 1844, preluand o ipoteza a diplomatului englez David Urquhart, care, in 1837, avea in vedere posibilitatea taierii unui "canal la Rassova", evitandu-se ocolul si neajunsurile navigatiei prin Gurile Dunarii. Pasoptistul roman, devenit directorul scolii imperiale de agricultura de la San Stephano, publica in "Journal de Constantinopole" (4 aprilie 1851) articolul intitulat Canal de Kustendje, afirmand ca drumul de apa intre Cernavoda si Constanta ar scurta navigatia intre fluviu si mare cu 150 de leghe franceze, ar fertiliza Dobrogea si ar contribui la dezvoltarea portului Constanta.
Corespondentul din Constantinopole al cotidianului britanic "Times" trimitea un articol (aparut in 28 mai 1857), privind demersurile unor oameni de afaceri englezi, pe langa Poarta Otomana, pentru obtinerea firmanului necesar unui canal intre Dunare si Constanta. Aceasta constructie aducea avantaje si Principatelor Romane, si Turciei. Dupa construirea caii ferate Constanta-Cernavoda (1857-1860), de catre o societate engleza, proiectul Canalului a cazut, pentru multa vreme. A mai existat un studiu romano-belgian (1883), iar in 1897 inginerul roman B.G. Assan propune si el construirea Canalului, pentru ca ideea sa fie reluata la inceputul secolului XX, de catre C.A. Ciudin, stabilind traseul pe Valea Carasu. Consultandu-se cu savantul Grigore Antipa, regele Carol I a apreciat importanta lucrarii, dar "a obiectat ca nu era momentul oportun atunci, din punct de vedere practic", economia Romaniei mici neputand suporta o atare cheltuiala.
Unirea cea Mare a redeschis "dosarul": in 1922, inginerul Jean Stoenescu-Dunare si in 1923, juristul Nicolae Dascovici pledau pentru avantajele unei asemenea cai navigabile, ca "adevarata opera de propasire nationala"; si de data asta, se considera ca mijloacele noastre tehnice si financiare erau insuficiente, ca si in cazul proiectului realizat de inginerii Aurel Barglazan si Octavian Smighelschi, publicat in 1929, la Timisoara. La inceputul anilor 1940, generalul Ion Antonescu ii expunea lui Hitler un plan privind reconstructia Romaniei dupa victoria asupra rusilor; printre actiunile preconizate era si Canalul Dunare-Marea Neagra (cu imprumut german), menit sa dejoace intentia acestora de a innisipa Gurile Dunarii...
In schimb, Stalin a batut cu pumnul in masa, indicand traseul Cernavoda-Capul Midia, lui Dej ramanandu-i solutia de a scapa cat mai repede si usor de chiaburii si dusmanii poporului (i se promitea sprijin in depistarea si arestarea acestora, dar si livrarea de utilaje de excavatie si mijloace de transport necesare unei asemenea lucrari de anvergura). Tot seful de cabinet relateaza ca Dej, multa vreme, n-a fost convins de adevaratele intentii ale "Tatucului", banuind asa-zise considerente strategice! Se pare ca ceva-ceva a intuit tovarasul nostru.
Originile dezastrului
Cu o industrie nationalizata si o agricultura in plin proces de colectivizare, cu datorii - plati de razboi usturatoare catre Uniunea Sovietica si arestari masive in randul intelectualilor si-al specialistilor burghezo-mosieresti, constructia aceasta parea ori utopie, ori sinucidere. Nu conta, din moment ce ordinul trebuia executat! Din necesitati obiective, la conducerea santierului au fost adusi ingineri cu mare experienta in vechile intreprinderi capitaliste, unii dintre ei cu studii si practica in Occident, inainte de razboi. Sefii Directiei Generale a Canalului (DGC) erau cativa politruci, in frunte cu un fost mecanic-tractorist devenit prim-secretar PMR la Tulcea, fost administrator al Pescariilor Statului si viitor ministru al Constructiilor, directorul general avand ca ajutoare doua nulitati profesionale, dar cu avansat spirit politic si organizatoric...
Fusesera adusi oameni ai muncii din toata tara, chiar si analfabeti, urmand a fi scoliti la fata locului. Cu mici fluctuatii, Canalul folosea anual circa 33.000 de oameni, dintre care aproape doua treimi erau salariati, restul o formau detinutii ("efective MAI") si militarii ("ostasii constructori"). In coloniile de munca, inconjurate cu sarma ghimpata, detinutii politici erau majoritari fata de cei de drept comun, ei "bucurandu-se" de un regim de exterminare cu totul aparte, de la infometare la biciuire, de la dirijarea catre cele mai periculoase locuri de munca pana la suprimarea fizica, prin cele mai josnice mijloace. Ei trebuia "sa simta ca aici isi ispasesc pedeapsa pentru faradelegile lor". Calificati in alte domenii sau necalificati (chiaburi, preoti, profesori, studenti, ofiteri in fosta Armata Regala etc.) ei deveneau, de la an la an, mana de lucru cea mai ieftina, la roaba, cum se zicea, dar si cea mai expusa extinctiei. Tocmai de aceea numarul lor crestea mereu, in urma unei conventii intre DGC si Directia Generala a Penitenciarelor, pentru 1953 planificandu-se 26.000 de persoane, de care sa se ocupe MAI!
Am amintit acest aspect particular, deoarece viitorii anchetati si condamnati ca sabotori si diversionisti lucrasera cu ei, unii direct, in diferite sectoare, altii stiind ce si cat sa le pretinda acestor napastuiti ai soartei. La asemenea forta de munca se adaugau, tot mai des, neajunsurile de care aveau parte salariatii civili, de la muncitorii calificati la ingineri: conditii de viata si munca precara, lipsa normelor de protectie a muncii, cantitatea si calitatea mesei la cantine, camine prea putine si dotate necorespunzator, salarizare proasta, asistenta sanitara insuficienta, medicamente putine si chiar alterate, marfurile pe cartela erau de proasta calitate si nu se aduceau la timp in magazine s.a.m.d. Dar nemultumirea cea mai mare o constituia prezenta utilajelor trimise din U.R.S.S., ca "ajutor fratesc", deoarece majoritatea fusesera folosite pe santierele hidroenergetice de pe Canalul Volga-Don; veneau dezmembrate si cu un grad de uzura avansat, fara piese de schimb si instructiuni de reparare si folosinta. Mecanicii si inginerii erau disperati de cat timp le trebuia sa le puna in functiune, pentru ca la numai cateva zile sa se defecteze din nou.
Iata, deci, un succint tablou, al situatiei rele de pe imensul santier, generator de nemultumiri la toate nivelele. Securitatea insa veghea, inca de la inceputul lucrarilor (1949-1950), oamenii sai, cu epoleti sau in civil, insinuandu-se zilnic printre constructorii maretului edificiu al socialismului, pregatind dosare pentru sute dintre acestia, cu ajutorul informatorilor si al turnatorilor strecurati in toate colectivele de munca. Trebuia doar sa se dea semnalul de la centru si probele erau puse la bataie. In orice moment, se puteau fabrica acuze de sabotaj si diversiune.
Submarinele de la Capul Midia si lupta de clasa
Banuind anume considerente strategice ale lui Stalin, privind Canalul nostru, fara a avea insa nici cea mai mica idee in ce ar consta ele, Dej a fost chemat din nou la Moscova (mai 1952). Lasat inadins sa astepte cateva zile intr-un hotel, maimarele R.P.R. se chinuia sa afle, de la tovarasii sovietici, care-i tineau de urat din cand in cand, ce intentii are "Tatucul popoarelor", in legatura cu aceasta lucrare, deoarece convocarea nu specifica nimic concret, decat ca intalnirea este strict secreta! Intrevederea a fost scurta si categorica, Stalin cerandu-i, tot imperativ, sa inchida Canalul! Uluit total, oaspetele Inaltei Porti Sovietice incearca sa explice ca asa ceva nu-i posibil, deoarece este in joc prestigiul partidului si al guvernului, care fac eforturi sa aduca bunastarea pe pamantul romanesc... chiar daca exista intarzieri in executarea planului stabilit initial. Nici de data asta, Stalin nu-i ia in seama peroratia. Mai mult, la timida intrebare, cum justifica el, in fata poporului, ca se renunta la o asemenea constructie, gazda ii sugereaza ca a fost... sabotata! Si nu-i vorba decat de o intrerupere provizorie, lucrarile putand sa fie reluate ulterior. Fara comentarii... Inainte de a parasi somptuoasa incapere, Dej aude, ca prin vata, sa inceapa dezafectarea cu sectorul de la Capul Midia...
Ca faptele s-au petrecut intocmai, e greu de spus, mai ales ca intrevederea a avut loc intre patru ochi, lui Dej cerandu-i-se o totala discretie si gasirea rapida a solutiei finale. La intoarcere, Gheorghiu-Dej a chemat marimile din partid si de stat raspunzatoare de soarta Canalului si, aidoma celor invatate la intalnirile cu Stalin, neascultand-le rapoartele, ca din intamplare a vrut sa afle amanunte despre Capul Midia. L-au satisfacut doar partial relatarile lor, astfel ca in zilele urmatoare s-a adresat unor servicii secrete...
Capul Midia. Aici trebuia sa se incheie drumul Dunarii in Mare. Era cel mai blestemat lot de lucru de pe intregul traseu. Aici se spargea piatra cea mai dura, ca ultima prezenta geologica a structurilor de granit ale batranilor munti Macin. O falie patrundea adanc in apele Marii Negre. Configuratia terenului arata ca apele marii sunt deasupra proiectatului senal al Canalului, ceea ce insemna ca este nevoie de un sistem de ecluze. La proiectarea acestui sector isi adusesera contributia, mai mult decat in oricare altul, specialistii sovietici. Fata de latimea medie convenita pentru intregul traseu, aici se crea o cava in stanca mult mai mare, mai cuprinzatoare fata de necesarul cantitatii de apa adusa prin Canal.
Dincolo de parametrii pur tehnico-constructivi, teoretic rezolvati, se afla un "dosar ultrasecret" comandat de Stalin (inca din 1947-1948). Se avea in vedere posibilitatea de a crea aici, sub paravanul Canalului, o foarte puternica baza de submarine sovietice, pentru a controla centrul si estul bazinului pontic. Drumul spre "Cornul de Aur", preconizat inca de pe vremea tarului Petru cel Mare, trecea si prin portul Midia. La inceputul razboiului rece, noul tar voia sa-si asigure suprematia acestui coridor maritim. Pana cand a aflat ca, in primavara lui 1952, americanii dadusera in exploatare efectiva o baza de submarine in malul stancos al Anatoliei, pentru un numar mult mai mare de piese decat cel preconizat a fi adapostit in Capul Midia.
De aici pana la hotararea lui Stalin de a dicta abandonarea Canalului Dunare-Marea Neagra n-a fost decat un pas. Pas menit, apoi, sa-l faca Dej, aplicand teoria sabotajului si a actiunilor contrarevolutionare ale dusmanilor poporului. N-a fost greu Securitatii sa si-o insuseasca, punand-o in practica imediat ce i s-a dat "liber la arestari".
Procesul "Canalului Mortii"
Amanarea devenita inchidere
Stalin a murit la 5 martie 1953. Dupa sfasietoarea mascarada a inmormantarii "Tatucului popoarelor", Dej si-a amintit de umilintele indurate in fata acestuia, dar a devenit constient ca in lume ceva, ceva se schimba. Situatia din tara devenise nesigura, mai ales datorita lipsurilor de tot felul, aprovizionarea cu cele necesare traiului, in special cu produse alimentare, se apropia de o criza majora. Pregatirile pentru Festivalul Mondial al Tineretului de la Bucuresti insemnau stocarea unor mari cantitati de alimente, astfel ca oamenii incepusera sa carteasca, umbland chiar vorba "foamea festivalului", intalnita si-n unele rapoarte ale Securitatii. Neajunsurile afectau si pe multii constructori ai Canalului, si asa vaduviti de o viata normala, astfel ca Dej l-a trimis la Constanta pe Alexandru Moghioros, membru al Biroului Politic si vicepresedintele Consiliului de Ministri.
Cu mare grija, s-a organizat o sedinta-dezbatere a forurilor regionale de partid si de stat (17 iulie 1953), in care participantii au hotarat sa fie transmisa conducatorului iubit propunera constructorilor de a amana continuarea lucrarilor la Canal, pentru "a strange in timpul cel mai scurt si fara pierderi recolta din regiunea Constanta". Pe baza acestei cereri a oamenilor muncii, in sedinte C.C. al P.M.R., din 21 iulie 1953, se stabilesc criteriile si etapele... inchiderii Canalului! Chiar daca in zona au mai ramas numerosi activisti si securisti, dupa strangerea recoltei (!), imaginea sectoarelor si a coloniilor de munca era apocaliptica: pe chiuneta (senalul sapat) au ramas ani in sir linii de cale ferata si utilaje dezmembrate; in localitatile de pe traseu, cladiri neterminate si altele parasite in graba, fara usi, ferestre si instalatii, unde se vor aciuia ciobani si tigani; baracile au avut aceeasi soarta, ramanand ca amintire, din loc in loc, doar sarma ghimpata si foisoarele de paza. In vreme ce oamenii muncii fusesera transferati in alte institutii sau se intorsesera de unde au plecat, detinutii politici din colonii, cati mai ramasesera, au fost readusi in inchisori. Cat despre soarta celor 22 de sabotori si diversionisti ai Canalului, nimeni din familii nu stia nimic!
Despre cei trei condamnati la moarte si executati - inginerii Nicolae Vasilescu-Colorado si Aurel Rozei si mecanicul de locomotiva Dumitru Nichita se stia, insa locul inmormantarii lor ramanea necunoscut. De moartea mecanicului Dinu Butoianu, condamnat la munca silnica pe viata, s-a aflat doar la revizuirea procesului, din toamna lui 1954. Pentru ceilalti, speranta murea ultima!...
Am avut acces la dosare
Iata de ce se impune, acum ori niciodata, chiar daca acum este tarziu, PROCESUL COMUNISMULUI IN ROMANIA! Ce s-a intamplat de-a lungul a aproape o jumatate de secol de comunism in tara noastra, la nivel national, tot Holocaust se numeste: din 22-23 de milioane de locuitori, au fost peste doua milioane de detinuti politici, dintre care au murit, in inchisori si lagare, aproximativ trei sute de mii de oameni. Prezentul documentar se vrea o sustinere a eforturilor de a stabili, pastrand proportiile, felul in care acest popor a fost batjocorit, umilit si adus la nivelul de populatie lipsita de cele mai elementare drepturi. Acest documentar se poate constitui ca o pagina din dosarul victimelor societatii aduse cu tancuri sovietice; il pun la dispozitia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.
Ca fiu al unui fost detinut politic, in iarna anului 1991, m-am adresat Ministerului Justitiei, pentru a avea acces la dosarele Procesului Canalului, din 1952. Cu promptitudine, la inceputul lunii martie mi-au fost aduse cateva zeci, mai ales cele referitoare la primul lot de inculpati, incepand serialul "Procesele comunismului", in revista saptamanala "Baricada" (nr. 12, din 26 martie 1991). Copiam si conspectam zilnic sute de pagini, care mai de care mai infricosatoare, prin continutul lor, uimindu-ma cat de laboriosi erau semnatarii lor. Asa descoperisem si dosarul tatalui meu, inculpat in lotul al doilea. Dupa ce aparusera 19 episoade (generale si la persoana), mi s-a spus ca in timpul vacantei/concediilor, nu voi mai avea acces la documentare, deoarece acum arhiva apartinea S.R.I.-ului si dosarele sunt pe undeva, prin provincie.
Dupa luni de asteptare, am fost anuntat ca le mai pot consulta.
Surpriza. Fata de ceea ce stiam, vazusem si partial conspectasem, dosarele aratau cu totul altfel: inainte de toate, erau mai putine fata de primul lot (de remarcat ca pentru un inculpat se intocmisera 2-3 dosare), dar erau frumos legate, ordonate, clasificate si mult subtiate. Constat cu stupoare ca lipsesc zecile sau chiar sutele de informari-delatiuni, note despre starea de spirit de pe santier, "sursele sigure" ale Securitatii, oamenii infiltrati in toate serviciile, intreaga retea de informatori, care asigura ascultarea-raportarea activitatii tuturor salariatilor cu functii de raspundere. Mi-am dat seama ca fusesera triate inclusiv numeroasele "procese verbale de interogatoriu", care demonstrau metodele de constrangere folosite de anchetatori, pentru a smulge arestatilor marturii privind actiunile de sabotaj, spionaj si diversiune ale acelei bande de dusmani ai poporului. Cine le-a... coafat?
Noroc ca apucasem sa mai transcriu din dosarele "vechi" si primisem numeroase scrisori de la urmasi, rude sau fosti colegi de serviciu ai "canalistilor". Acum, este pentru prima oara cand public si aduc "la zi" dosarul mai mult sau putin secret, al uneia dintre cele mai mari inscenari judiciare din lagarul comunist al Romaniei. Sa ramana ca document, pentru ca, nu se stie cine va avea interesul sa mai ascunda/distruga dosarele acelei perioade de trista amintire.
Pentru demersul actual, voi selecta doar cateva cazuri, mai mult decat semnificative pentru inscenarea judiciara din acea vara. Despre procesul primului lot s-a scris destul la vremea aceea (in toamna lui '52), iar in 1994 a aparut, la Editura Humanitas, cartea-document "Cazul Nichita Dumitru. Incercare de reconstituire a unui proces comunist, 29 august - 1 septembrie 1952", de Doina Jela, fiica celui condamnat la moarte si executat.
Pentru Rozei, cuvantul de ordine - sabotaj
"Luni, 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, deplasat la Poarta Alba, a pronuntat sentinta in procesul bandei de sabotori si diversionisti de la constructia Canalului Dunare-Marea Neagra. Au fost condamnati la moarte, pentru crima de sabotare a propasirii economiei nationale a R.P.R: Georgescu Gheorghe-Topazlau, Nichita Dumitru, Rozei Aurel-Rozemberg, Vasilescu Nicolae zis Colorado si Cernatescu Petre"...
Dupa ce Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al R.P.R. a respins (la 4 octombrie 1952) recursurile, condamnatii la moarte, "facand cerere de gratiere, Prezidul Marii Adunari Nationale a aprobat pentru Gh. Georgescu-Topazlau si Petre Cernatescu comutarea pedepsei cu moartea in munca silnica pe viata si a respins cererile de gratiere pentru Vasilescu Nicolae, Rozei Aurel-Rozemberg si Nichita Dumitru. Sentinta a fost executata"...
Inginerul Aurel Rozei (diplomat universitar in Franta) venise de o luna in conducerea santierului, ca sef al Sectorului Planificare, dupa ce lucrase la cateva intreprinderi din Bucuresti. Fire retrasa, inteligent si cu o buna pregatire profesionala, vorbind curent limbile franceza, engleza si germana, ing. Rozei a intrat repede in atentia Directiei Generale a Securitatii Poporului care, prin Adresa nr. 223/3 octombrie 1949, trimite Directiei Securitatii Capitalei o nota informativa, privind verificarea susnumitului, deoarece "nu este dispus sa lucreze suplimentar, parasind serviciul la orele 20,00(!), cu toate ca i s-a explicat necesitatea muncii suplimentare". Din raspunsul D.S.C. catre D.G.S.P. (nr. 22/16 noiembrie 1949), aflam ca ing. Rozei este, printre altele, o fire ascunsa, tacuta, vicleana, fuge de discutii politice, fara sentimente pro sau contra regimului actual, manifestand superficialitate in munca, fapt ce poate fi considerat drept actiune de sabotaj, chiar daca nu a facut parte dintr-un partid politic. Drept care subiectul e tinut "in stricta supraveghere".
Deci, la scurt timp dupa angajare si la nici o jumatate de an de la demararea lucrarilor Canalului, sunt scrise primele file ale unui dosar ce se va imbogati mereu, conducandu-l pe inginer pana in fata plutonului de executie! Ca si in celelalte cazuri, in miile de pagini citite, nicaieri nu-i vorba de explozii, asasinate, comploturi. In schimb, sabotajul este omniprezent, prefigurand parca sfarsitul unor oameni, dar si al marii constructii socialiste. In ceea ce-l priveste pe Rozei, "notele" din "sursa" cu "valoare serioasa" sunt de-a dreptul hilare: evreul de origina muncitoreasca e socotit cand sionist si cand filogerman, cand este prieten cu un cunoscut fost legionar antisemit si oportunist cand petrece ca un adevarat comunist, cu prilejul sarbatorii indeplinirii planului pe anul 1951, "in cinstea caruia a urmat un banchet in Cabinetul Directorului General, unde s-a consumat sampanie si icre negre, pana dimineata la ora 4".
Interesant este ca delatiunile veneau din imediata lui apropiere, de la oameni in care inginerul avea incredere. Iata ce scrie "Nae", dupa o discutie cu seful sau, care i-ar fi spus: "Eu ma bazez pe Frangopol si pe dumneata, numai ca dumneata nu ai ales linia cea mai buna si iti faci dusmani. Dumneata, daca vrei sa ma asculti, fii abil si ia-te dupa el" (25 noiembrie 1952). Tot "Nae" relateaza ca la stabilirea unui sector fruntas pe santier, ing. Rozei ar fi remarcat faptul ca acolo lucreaza 350 de civili, 300 de ostasi si 2500 de "colonisti M.A.I.", cum li se spunea detinutilor politici, fata de care el manifestase compasiune, in cateva randuri. Dupa alte si alte incriminari consemnate de inca cinci surse, cum ca "nu puteam uita timpurile de altadata si sa ne acomodam cu regimul de azi", el il avertizeaza prieteneste pe "Nae": "In jurul nostru este tesut un lant care ne spioneaza orice miscare. Totul este sa amanam pe cat se poate aceasta clipa. Eu te sfatuiesc sa cauti sa fii cat mai modest si tacut, asa cum sunt eu si orice ti-ar face sa nu te repezi in nimeni" (17 ianuarie 1952)...
Cat vor fi fost adevarate aceste vorbe, nu se poate sti. Cert este ca asemenea... dezvaluiri coroborate cu... masurile din timpul anchetelor (august 1952) au dus la pedeapsa capitala! La interogatoriile finale, in fata completului de judecata (29 si 30 august), relatate pe larg de ziarul "Scanteia", ing. Rozei recunoaste ca a sabotat economia nationala in domeniul planului de investitii si al planului operativ: "Am urmarit scopul de a impiedica dezvoltarea normala a lucrarilor canalului", marturisind ca actiunea de sabotaj nu a fost dusa in mod izolat, ca sabotorii si-au impletit actiunile lor criminale. "Toate actele de sabotaj savarsite de mine urmareau crearea unei situatii de haos, nerealizarea de plan, blocarea de materiale si a fondului de salarii, crearea de nemultumiri in randul muncitorilor, demobilizarea lor si impiedicarea desfasurarii intrecerii socialiste, provocarea de neincredere in regimul actual".
"Acuzati: Craciun Gh. + 14..."
...Asa scrie pe dosarele inculpatilor din lotul II al procesului sabotorilor Canalului Dunare-Marea Neagra. Asta insemna ca ing. Gheorghe Craciun a fost considerat, de la inceput, unul dintre sefii bandei de criminali si diversionisti, care urmareau, daca nu distrugerea, cel putin intarzierea celei mai importante constructii socialiste a vremurilor noi, pe pamantul Romaniei democrat-populare.
Terminand cercetarea (probe, martori, interogatorii), capitanul de Securitate Ion Angelescu intocmeste, in ziua de 27 august 1952, un amplu proces-verbal, ce va sta la baza condamnarii acestuia si a celorlati inculpati; de mentionat faptul ca anchetatorul acesta, precum si toti ceilalti de aceeasi teapa, este de-a dreptul repetent in meserie de gramatica si ortografie, eu respectand normele, dar lasand "stilul" epocii si-al individului respectiv.
Inginerul Gh. Craciun s-a nascut la 2 februarie 1913, in Constanta, ca fiu al lui Corneliu si Kathe, intr-o familie mic burgheza, tatal fiind functionar de banca. A urmat scoala Politehnica din Bucuresti, specializare constructor. Fiind simpatizant legionar, in 1939 a fost trimis in Germania hitlerista, pentru practica, prin Institutul "Mittel-Europa"; este neincadrat politic si s-a angajat la Canal in noiembrie 1949, unde a ocupat diverse functii, pana la 1 ianuarie 1951, cand a fost numit seful Santierului XI Stanca. In acesta calitate, a desfasurat o actiune de sabotare a lucrarilor Canalului, prin distrugerea si nefolosirea in mod rational a utilajului cu care era inzestrat santierul, prin dezorganizarea transportului feroviar si prin distrugerea parcului rulant, ceea ce a facut posibila nerealizarea la timp a planului anual de excavatii si a planului de transportul pietrei pentru lucrarile portuare (sic). Pentru atingerea acestui scop, si-a indreptat atentia sa criminala impotriva utilajului existent in santier. Astfel, a folosit excavatoarele in pozitii periculoase de lucru in cariera, unde erau amenintate in permanenta de prabusirea blocurilor de stanca. Totodata, a supus utilajul la eforturi nepermise de normele de functionare. In acest fel, a scos din functiune excavatoarele 01-017 si 04. Excavatorul 04, in cursul anului 1951, a fost scos de doua ori din functiune, datorita prabusirii unor stanci peste el...
Pe inca 3 pagini sunt consemnate tot felul de exemple, in final subliniindu-se ca activitatea criminala a inginerului se manifesta si in relatiile cu subalternii, netinand seama de doleantele muncitorilor, mai ales ca pe santierul sau aveau loc numeroase accidente de munca. In schimb, sprijinea elemente dusmanoase regimului, ridicandu-le in posturi de conducere. Concluziile acestea se bazau atat pe declaratiile martorilor Pascaru Nicolae, Simion Dumitru, Rasoi Nicolae si a co-acuzatului Naghel Nicolae, cat si pe ceea ce obtinuse cp. Martin Iacob, un specialist in interogatorii. Acesta il luase in primire chiar din noaptea arestarii (29 spre 30 iulie 1952), tinandu-l 5 ore sub teroare fizica, pentru a scrie, pe doua file, date despre el si familie, fara referire la sora sa, Constanta Craciun, ajunsa intr-o mare functie de partid si de stat, care se dezisese de orice legatura cu acest criminal odios! Dupa ce n-a acceptat sa semneze niste pagini incriminatorii, inginerul Craciun a intrat pe mainile capitanului Iacob, care in noptile urmatoare, l-a legat cu capul intre picioare si mainile la spate, atarnandu-l de un carlig batut in tavan, ca pe un sac.
Asa se face ca la interogatoriul din 17 august (orele 17.30-20.40) el avea sa declare: "Recunosc ca am tinut in cadrul santierului elemente dusmanoase si nu am luat masuri de indepartarea lor, sau i-am indepartat cu intarziere de pe santier". Ei, da, asa mai merge, si-au spus securistii, continandu-si actiunea de obtinere a ceea ce le convenea, cu aceleasi metode. Asta dupa ce, la 13 august (orele 18.15-02.10), inginerul se autodenuntase, pe cinci pagini, ca "am dus constient o actiune de sabotare a lucrarilor" (ca sef al Santierului XI), pentru ca a doua zi (18.30-02.4) sa declare, printre altele, ca: "Aceasta activitate de sabotaj am desfasurat-o din ura pe care o am fata de regimul democrat popular din R.P.R.".
Completandu-i "fisa personala" capitanul Martin Iacob scrie despre inginerul Craciun: "Este un element lipsit de sinceritate, incapatanat, cauta mereu solutie de scapare. Bun tehnician, capabil, birocrat, totdeauna cauta a avea acoperire legala, prin hartii. In relatiile cerute asupra altor elemente este nesincer, dand pentru fiecare <<certificat de buna purtare>>. A recunoscut cu mare greutate, dupa timp indelungat, activitatea pe care a desfasurat-o. Niciodata nu a cautat sa fie sincer, permanent cautand sa-si ascunda activitatea, prin diferite argumente obiective".
Ca si in celelalte cazuri, sentinta a fost scurta: "munca silnica pe viata, 10 ani degradare civica si 2000 lei cheltuieli de judecata", pentru crima de sabotare a propasirii economiei nationale a R.P.R.
Fiara si cainele
La noi in casa, dupa niste ani de la eliberarea detinutilor, i-am cunoscut pe cativa dintre fostii canalisti (Lipan, Danila, Garofeanu si nu-mi mai aduc aminte de altii). Dincolo de discutii privind felul in care s-au incadrat in munca si de cate boli sufera fiecare, m-a frapat faptul ca, rostind unul numele Nicolski, ceilalti s-au albit la fata si au schimbat subiectul. In 1991, incepand aceasta documentare, am ajuns si la doi supravietuitori ai celebrului proces (Dimancea si Ninulescu). Cand i-am intrebat despre acel general Alexandru Nicolski, ce mai stiu despre el, mi-au spus ca nu-i mai intereseaza, ca vor sa uite acea bestie cu chip de om, o fiara de numele careia se leaga cele mai cumplite momente ale anchetelor din august 1952.
Asa am ajuns sa-l caut, sa-l gasesc, fara insa a putea sa-l descos, dupa ce mi-am declinat identitatea. Era un batran de aproape 80 de ani, care-si plimba zilnic cainele in zona Gradinii Icoanei, din Bucuresti. Aflasem ca, inainte de decembrie 1989, intr-o sedinta de partid a organizatiei de cartier, propusese sa fie schimbat numele parculetului, mai ales ca-n apropiere se aflau Liceul "Zoia Kosmodemianskaia" si strazile Olga Bancic, Filimon Sarbu, Alexandru Sahia si Iulius Fucik - toti fosti reprezentanti de seama ai luptei pentru comunism! In casa lui, veneau in aceea perioada vechi tovarasi de drum, precum Alexandru Draghici, fostul sau sef al Directiei Generale a Securitatii Statului, generalul Nicolae Doicaru, devenit ministrul turismului, si inca multi alti activisti de partid si de stat, unii pensionari, altii inca in functii, interesati de bunul mers al societatii socialiste multilateral dezvoltate.
El venise in Romania, in 1945, din marea Uniune Sovietica, in calitate de comisar sef si principalul organizator al Securitatii, pentru corpul de detectivi, pe modelul NKVD-ului. Avea o sfanta misiune, generata de invatatura leninist-stalinista, de a nimici si anihila actiunile dusmanilor poporului. A luat parte activa la numeroase asemenea batalii, printre care, bineinteles, si impotriva sabotorilor Canalului. Intr-un episod din "Memorialul durerii", el zicea ca si-a facut datoria, admitand si anumite excese, doar pentru ca luptase pentru fericirea poporului! El isi coordona si instruia ciracii, pentru a smulge cat mai elocvente marturii autodenuntatoare. Pensionar fiind, inainte de decembrie 1989, cine poate sa stie, ce rol a avut in declansarea si urmarile acelor evenimente?! La aproape 2 ani de atunci, Nicolski isi plimba zilnic patrupedul prin parc, mereu cu teama ca o sa-l traga cineva la raspundere, pentru cele infaptuite cand taia si spanzura (la propriu!). Cand folosea pistolul nu numai in poligoanele de tragere. Frica i se cuibarise in suflet, dar n-a avut nimic de patimit. Si-a plimbat cainele, pana la adanci batraneti (si-a dat obstescul sfarsit in 1999), nedeschizand usa celor nechemati...
CONDAMNATII la o jumatate de mileniu de munca silnica
LOTUL I (29 august - 1 septembrie 1952)
5 condamnati la moarte, dintre care 3 executati: ing. Nicolae Vasilescu-Colorado, ing. Aurel Rozei si mecanicul Dumitru Nichita; 4 condamnati la M.S.V.: ing. Petre Cernatescu si ing. Gheorghe Georgescu-Topazlau (pedeapsa comutata de la C.M.), ing. Mircea Ciorapciu si ing. Nicolae Frangopol; 2 condamnati la 25 ani M.S.: ing. Oprisan Ionescu si Constantin Nitescu; 1 la 20 ani M.S., mecanicul Petre Vieru.
LOTUL II (3-10 septembrie 1952)
3 condamnati la M.S.V.: ing. Gheorghe Craciun, ing. Gheorghe Garofeanu si ing. Emilian Hossu; 10 condamnati la pedepse intre 15 si 25 ani M.S.: mecanic Dinu Butoianu a murit in detentie, ing. Ion Zgura, mecanic Florea Dimancea, subinginer Nicolae Naghel, mecanic Constantin Lipan, referent tehnic Menelas Farmache, ing. agronom Vicentiu Bercescu, ing. agronom Alexandru Stanescu, expert contabil Constantin Danila si ing. agronom Ioan Ninulecu; 1 la 10 ani M.S., mecanic Constantin Ionas; 1 la 8 ani M.S., ing. Boris Straistaru.
Exceptandu-i pe cei trei asasinati (impuscati) la scurta vreme dupa pronuntarea sentintei, undeva la marginea orasului Constanta (groapa comuna nici azi descoperita!), facem un calcul aproximativ privind suma anilor de detentie dictate intr-o saptamana de un singur complet de judecata. Se considera ca un om traieste circa 30 de ani intr-o inchisoare obisnuita (nu si cei condamnati politic, in puscariile comuniste). Teoretic vorbind, in acest proces s-au dat 500 de ani munca silnica, plus alte sute de ani de degradare civica! O jumatate de mileniu, pentru crime inchipuite si sabotaje inventate. Chit ca inscenarea judiciara de tip stalinist a fost "anulata" dupa aproape trei ani, urmele anchetelor si ale detentiei in minele de plumb din Cavnic si Baia Sprie au subrezit atat de mult sanatatea fostilor detinuti, incat multi dintre ei au decedat inainte de vreme... La data primei investigatii (1991) i-am mai gasit, batrani si bolnavi, doar pe Florea Dimancea si Ioan Ninulescu.
ANCHETATORII erau foarte obositi
Pentru cei 25 de arestati au fost folositi ca anchetatori 21 de securisti, acestora adaugandu-li-se si alti tortionari, nenominalizati in "procesele de ancheta", precum si "agenturile de camera", informatori introdusi printre detinuti in celule. In functie de programul zi-noapte, o ancheta dura de la 2-3 ore la 10-12 ore, un sabotor trecea prin mainile a catorva insi, care nu precupeteau niciun procedeu pentru obtinerea declaratiilor de autocondamnare. Spre finalizarea dosarelor incriminatorii au intervenit chiar generalul Alexandru Nicolski si maiorul devenit ministru al turismului Nicolae Doicaru.
Iata numele si gradele celor meniti sa-i deconspire pe dusmanii poporului: maiorul Ion C. Vasilescu, capitanii Gheorghe Mezei, Ludovic Weisz, Constantin Oanca, Ion Flintea, Ion Anghelescu, Ioan Retezar, Stelian Pereianu, D. Rosca, Lazar Maier, Iacob Martin, Ion Cleju si Ion Carnu, locotenentii Gheorghe Puscoci, A. Farago, Nicolae Ene si Gheorghe Dita, sublocotenentii Arion Onescu, Mihai Sarbu, Petre Panait si Filip Vladimir.
Proba creionului
Cu putin timp inainte de a muri, l-am intrebat pe tata, cum a putut recunoaste atatea invinuiri cate i s-au adus?! M-a privit lung si a inceput sa povesteasca rar, ardeleneste (cele spuse atunci, le-am corelat cu alte marturii culese ulterior). Vocea ii era alba, fara inflexiuni, ca si cum era vorba de fapte petrecute altcuiva, aiurea, aidoma unui scenariu suprarealist.
In noptile de dupa arestare (29-30 iulie 1952), cu toate "eforturile" anchetatorilor, din beciurile Securitatii constantene, rezultatele consemnate in "procesele de ancheta" nu erau prea concludente, desi torturile si nesomnul, la care fusesera supusi sabotorii, ii adusesera intr-un hal fara de hal. La insistentele Directiei Generale a Securitatii Statului, de a urgenta incheierea dosarelor, maiorul N. Doicaru raspunde ca s-au folosit toate metodele cunoscute (!), insa rezultatele sunt sub asteptari. Este trimis la Constanta, sa rezolve problema, tovarasul cu "privirea de otel", cum i se spunea generalului Alexandru Nicolski, adjunct al D.G.S.S. Acesta ii ia pe "blanzii" anchetatori din scurt:
Tampitilor, astia n-au coaie?
Chiar si Doicaru, obisnuit cu felul colorat de a vorbi al superiorului, nu intelege. Fiara bate cu pumnul in masa si le deschide capul ca peste cateva zile aia, pe de o parte, trebuie sa apara in fata completului de judecata "curati" (fara urmele batailor), iar pe de alta, sa recunoasca tot ce s-a scris in rechizitoriu si chiar mai mult. Tinerii nostri tortionari asculta indicatiile stupefiati si totusi neincrezatori ca asa ceva-i posibil...
Spre sfarsitul lui august, criminalii sunt scosi din beciurile securitatii. Li se pun ochelari de tabla si-s urcati in dube, cu care merg vreun sfert de ora. Coboara. Ajutati sa nu cada (!) pe niste trepte. Strabat un fel de coridor, de a le carui ziduri se feresc cum pot, avand mainile incatusate la spate. Se opresc la ordin si li se scot ochelarii. Sala de gimnastica: spaliere pe langa pereti, cal cu manere, cateva saltele pe jos si, in mijloc, BARA. Dupa ce s-au obisnuit cu lumina, au fost dusi din sala si bagati in vestiarul de langa ea, ordonandu-li-se dezbracarea pana la piele. Cum era unul strigat, intra insotit in spatiul adevaratei torturi.
Atunci vedea Omul ca langa bara de gimnastica e o masa si la ea, asezat comod in scaun, se afla unul dintre anchetatorii cu care avusese de-a face si, ceva mai departe, barbatul spilcuit, pe care nu-l mai intalnisera pana atunci. Gol pusca, acoperandu-si cu palmele madularul, precum recrutii, Omul nu apuca sa se gandeasca prea mult la ceea ce vede, ca-i insfacat de doua namile si dus pana in apropierea BAREI. E ridicat ca un fulg si un al treilea ii leaga mainile peste bara metalica, acelasi lucru intamplandu-se si cu picioarele, in partea opusa. Corpul i se lasa sub forma de arc. Incearca sa-si tina capul cat mai teapan, spre a nu-i cadea pe spate. Din tot, ii atarna spre podea testiculele...
Isi aude numele si prenumele, anul nasterii si locul, parintii, ultima functie detinuta. Raspunde prin da, da, da. Apoi, glasul anchetatorului devine mai dur, in vreme ce bifa cu stiloul raspunsurile in procesul verbal de interogatoriu:
Banditule, recunosti ca prin activitatea ta dusmanoasa ai sabotat lucrarile Canalului?
Nu!
Anchetatorul se ridica, ia de pe masa un creion, se apropie de BARA si intreaba iar:
Recunosti?
Nu, raspunde Omul gatuit, simtind ca nu-si mai poate tine capul normal.
Anchetatorul loveste o data si inca o data cu creionul peste punga atarnanda, care incepe incet-incet sa se umfle. La a treia lovitura, Omul lesina. O durere inimaginabila. Un soc care-ti paralizeaza creierul, vointa, tot corpul. Sira spinarii e gata-gata sa plesneasca. Cercuri negre, din ce in ce mai mici iti acopera ochii. Ceva, ca niste serpi fierbinti, iti incolaceste trupul, care e din ce in ce mai usor, pana ce simti, ca o eliberare, ca plutesti spre tavan. Apoi totul moare si se dezintegreaza in mii de bucati. Nu mai e nimic, nimic...
Un haidamac arunca peste El o galeata cu apa. Te recompui si urli de durere. Din toate partile se indreapta spre tine creioane uriase inrosite in foc. Ce-ai patimit pana atunci, batai si schingiuiri, e o dulce mangaiere. Cand auzi, din nou, intrebarea, inseamna ca traiesti. Altceva nu mai conteaza. Si recunosti totul. Te-au dat jos de pe BARA, de abia te poti tine pe picioarele departate, cu boasele cat un pepene; nici nu mai auzi ce ti se citeste ("Datorita faptului ca sunt un dusman al regimului, ceea ce rezulta din activitatea mea ce am aratat-o mai sus, pe locul meu de munca, am sabotat indeplinirea sarcinilor si indatoririlor mele"...) si apoi scrii cu mana ta: "Aceasta declaratie, dupa ce am citit-o cuvant cu cuvant si am constatat ca raspunde intru totul cu cele declarate de mine, o sustin si semnez".
In preajma procesului, inculpatii au fost vizitati de Nicolski si Doicaru. Atat li s-a spus:
- Invatati, invatati, invatati lectia! Daca nu, veti trece la... CREION!
Unul dintre viitorii condamnati declara, in fata completului de judecata si a salii arhipline: "Prin intreaga mea activitate am cautat sa demobilizez si sa fiu un element destructiv, sa nimicesc ceea ce poporul muncitor construieste cu sudoarea fruntii".
Procesul "Canalului Mortii"
"Tatal tau e mort!"
Pentru acest episod, renunt sa mai transcriu din multele file acordate acuzatului Dinu Butoianu, mecanic, condamnat si el la M.S.V., in lotul II. Tot sabotaje, sperante ca vin americanii, utilaje sovietice degradate cu buna stiinta, actiuni denigratoare ale fostilor industriasi, chiaburi si ofiteri in Armata Regala, care luptasera impotriva Uniunii Sovietice s.m.a.d. Acum este vorba de un caz cu totul special, rememorat cu ajutorul lui Eugen Butoianu, fiul "banditului" care si-a gasit moartea in minele de la Baia Sprie, reintalnit dupa multi ani, asa cum s-a intamplat si cu alti descendenti ai fostilor "canalisti", precum si cu mamele si chiar tatii unora, pastratori de amintiri cumplite...
... Indiferent de functii si loc de munca pe Canal, procesul acestora a insemnat, inainte de toate, solidaritatea inculpatilor si apoi a familiilor acestora. Dupa arestarea (preventiva!) a sotiilor si anchetarea lor la Securitatea din Constanta, pe cai tainice, aproape subversive, ele se cautau si se intalneau, pentru a nu se simti slabe in singuratatea lor. Parca erau ciumate; nu parca, ci chiar erau, deoarece devenisera, peste noapte, partase la crimele de care se faceau vinovati barbatii! Date afara din servicii, evacuate din case impreuna cu copiii, femeile acestea, tinere inca, aveau sa traiasca ani de umilinte, renuntari, privatiuni si deznadejde.
Cand l-au arestat pe mecanicul Dinu Butoianu, din Constanta, Eugen, in varsta de 9 ani, era plecat in vacanta, la o sora a tatalui sau; nu avea sa-l mai vada niciodata. A fost adus acasa dupa consumarea procesului si inaintea inceperii scolii. Surpriza: Eugen, ca fiu al dusmanului poporului, nu mai avea dreptul sa invete. Era in clasa a IV-a. Cu frica permanenta de a nu fi descoperit, mama lui il trimite la diferite rude din tara, astfel ca baiatul urmeaza cate un an la Braila, Brasov si Bucuresti; numai dupa ce "canalistii" - cati mai erau in viata - au fost declarati nevinovati, el s-a intors la Constanta. Era in clasa a VII-a, dar nu mai avea tata.
Nevrand sa creada in vinovatia sotului sau, dupa procesul la care fusese obligata sa asiste, Luxita Butoianu porneste intr-un lung pelerinaj pe la mai multe inchisori, unde se auzise ca au fost dusi condamnatii, pentru a putea macar sa-l vada si sa-i duca imbracaminte de iarna. Se angajase la o pescarie din oras dar apa rece in care lucra era peste puterile unei femei, mai ales ca incepuse vremea rea, cu lapovita si ninsoare. Cu banii luati la "lichidare", cumpara cateva zeci de pachete de "Marasesti" si ceva alimente; le pune intr-un rucsac, impreuna cu haine calduroase, si pleaca la drum. Incepe cu lagarele de munca M.A.I. de pe Canal; vorbeste cu ofiteri superiori, care-o trimit, in batjocura, dintr-un loc in altul, spunandu-i ca "acolo s-ar putea sa fie banditul". Ajunge pe alte meleaguri, la portile inchisorilor. Acelasi rezultat insotit de expresii triviale si propuneri nerusinate sau amenintari - "daca nu te potolesti, te bag la zdup". La Bucuresti, incearca sa-i vorbeasca tovarasei Constanta Craciun, ministrul Culturii, ca de la femeie la femeie, ca de la om la om, mai ales ca printre condamnatii lotului II se afla si inginerul Gheorghe Craciun, fratele dansei. Eroare. Tovarasa ministru nici nu dorise sa auda de el, renegandu-l total, cand s-a pus problema arestarii lui; mai mult, stiindu-se ca primul lot va avea o mare publicitate propagandistica, a cerut sa faca parte din urmatorul, pentru a nu-i intina numele!
Slabita si deznadajduita, Luxita Butoianu revine acasa, pe la mijlocul lunii decembrie 1952. La Baia Sprie, mina de plumb transformata in inchisoare, n-a ajuns. Era prea departe acel Maramures devastat atat de catre trupele horthyste cat si de ostasii Armatei Rosii eliberatoare. Si chiar daca drumurile ar fi dus-o acolo, tot nu afla nimic; in chiar zilele acelea, de inceput de decembrie, barbatul ei murise, fiind aruncat intr-o groapa din cimitirul minei, fara cruce la capatai. Nimeni nu stia nimic.
Asa vor trece aproape 3 ani, pentru toate familiile celor condamnati in procesul sabotorilor si diversionistilor de la Canal. Fara vesti, fara scrisori, fara pachete, fara vorbitor. Supuse unui lung sir de privatiuni, familiile traiau intr-o permanenta spaima, dar si cu nadejdea ca vor afla adevarul. Stalin murise. Canalul Dunare-Marea Neagra, inceput la ordinul lui, ar fi trebuit inchis; se cheltuisera multe miliarde si costase viata a mii de oameni. Se vorbea si despre initiativa Tribunalului International de la Haga, de a se revizui toate marile inscenari judiciare staliniste, din tarile aflate in spatele Cortinei de Fier.
... Se rejudeca procesul! Pe cai nu tocmai ortodoxe, familiile afla. E decembrie 1954. Speranta, ca un vis frumos, inmugureste in sufletele tuturor: macar sa-si vada sotii si tatii, sa stie ca traiesc. In rest, ce-o vrea Dumnezeu. Sala Tribunalului din Bucuresti, cel de pe malul Dambovitei, este arhiplina. Noi, copiii detinutilor politici, atunci aveam sa ne cunoastem, cu Eugen Butoianu, Ruxandra Garofeanu, Lucian Danila si cu inca alti cativa. Nici nu respiram, cand au inceput sa intre in boxe hainele vargate cu catuse la maini. Fiecare sopteam "tata" si ne podidea plansul, de a trebuit ca mai marele judecator sa bata cu un ciocan in masa la care statea, amenintand ca ne va da afara. Eugen nu-si mai aminteste exact ce s-a intamplat, decat ca Vicentiu Berceanu, ruda de-a lor prin alianta, trecand prin fata lor, a spus destul de tare: "Tatal tau e mort!".
Intorsi acasa, mama si copilul asteptau o minune sau dezlegarea unei enigme. Pana in ultima zi a anului, cand postasul i-a anuntat sa se duca la Mesagerii, ca au de ridicat un colet. Pachetul acela era cadoul de An Nou, al Directiei Penetenciarelor familiei Butoianu: hainele cu care-l arestasera in iulie 1952, verigheta si "Certificatul de moarte". L-am citit de sute de ori. Scria negru pe alb, ca Dinu Butoianu a murit in ziua de 7 decembrie 1952, la Baia Sprie, str. Montana 24, din cauza unor contuzii multiple-hemoragie cerebrala - actul fiind eliberat "azi 7 decembrie 1954, cu nr. 1342/54"; deci, dupa exact 2 ani de la deces! In ce conditii, din ce cauza, unde-i inmormantat, nici un cuvant.
Peste doua luni, Luxita Butoianu primeste o adeverinta (nr. 39/7.11.1955) trimisa de Procuratura Generala R.P.R. - Directia Procuraturilor Militare pentru unitatile M.A.I., in care se afirma: "cauza in care a fost implicat numitul Butoianu Dinu, invinuit de crima de sabotare, propasirea economiei nationale a R.P.R., p.p. de art. 3 lit. c legea 199/950, comb. cu art. 1 c.p. s-a clasat"... Nimic despre deces. Familiei i-a fost frica sa mai ceara explicatii, cu toate ca unii dintre fostii colegi de detentie isi aminteau ca l-au gasit cazut intr-un put de mina, fara sa se stie exact din ce pricina.
Dupa ce, teoretic si propagandistic, in Romania ceausista nu mai existau detinuti politici, doamna Butoianu s-a adresat Procuraturii R.S.R., solicitand lamurirea lucrurilor. Stupefiant, in raspunsul acesteia din 1967 se specifica: "a fost arestat in perioada 07.08.1952 pana in 25.01.1955"(!!!), dispunandu-se "incetarea urmaririi penale (...) fara ca cel in cauza sa fie condamnat"(!!!). Fals grosolan si nimic despre moartea condamnatului. Mai mult, cerandu-se stabilirea unei pensii de urmas, Sfatul Popular al orasului Constanta respinge cererea, "deoarece sutinatorul decedat (...) nu indeplinea conditiile pentru obtinerea unei pensii, nefiind salariat la data decesului"! In labirintul justitiei si-al administratiei comuniste, omul pagubit niciodata n-a avut parte de un fir al Ariadnei...
Nu a aplicat iarovizarea cartofilor
Inginerul agronom Ion Ninulescu s-a nascut la 11 august 1923, in comuna Dumbraveni, regiuna Constanta, intr-o familie de chiaburi (cu 30 ha pamant arabil, un tractor, o batoza, 46 oi, 4 cai si doua vite mari); a absolvit Facultatea de agronomie din Bucuresti (1947) si a fost membru P.N.T. Casatorit, avand 2 copii mici, ocupa functia de sef al grupei de productie din cadrul Gospodariei nr. 4 Poarta Alba si totodata era adjunctul directorului intreprinderii. Peste nici o saptamana, avea sa implineasca 29 de ani si i-a... sarbatorit in beciurile Securitatii din Constanta, dupa ce in noaptea de 7 spre 8 august 1952 fusese arestat, sub ochii ingroziti ai sotiei si copiilor. Tinerii soti nu intelegeau mare lucru din vorbaria rastita a celor patru satrapi, care aruncau pe jos continutul sertarelor si dulapurilor, injurandu-l pe chiabur, ca suge sangele poporului si s-a pus in slujba dusmanilor de clasa. Negasind ce cautau, decat niste fotografii si scrisori de dragoste, tovarasii au luat din camara cateva sticle cu vin, o roata de cascaval si niste carnati de casa, spunand in batjocura ca-i pregatesc arestatului o masa festiva!...
Primele interogatorii, luate de niste invatacei in ale Securitatii, nu l-au satisfacut pe capitanul Cleju Ion, astfel ca hotaraste sa-i convoace, bineinteles separat, pe tehnicianul Malehin Porfir si inginerul Oprescu Gheorghe, fosti colegi de-ai impricinatului la Poarta Alba. Le spune fiecaruia ca dusmanul a recunoscut tot, sfatuindu-i prieteneste sa ajute justitia populara. Din capul locului, Malehin spune ca il cunoaste "ca pe un element dusmanos care se fereste a se manifesta pe fata decat in cercuri restranse de prieteni. Cauta in orice ocazie sa loveasca in membrii de partid (...). Din dusmanie fata de regimul nostru a cautat sa compromita metodele sovietice agrotehnice cum a fost iarovizarea cartofilor care s-au stricat din cauza ca nu s-au insamantat la timp 6 ha cartofi care s-au compromis provocand prin aceasta daune"... Pe langa alte amanunte, ing. Gh. Oprescu si-a amintit ca seful de sector era nepasator fata de productie si delasator in munca, gospodaria avand probleme cu hrana si adapostirea animalelor ce trebuiau sacrificate, ca nu s-a cosit la timp lucerna de pe cateva zeci de hectare si s-a intarziat secerisul la orz si ovaz s.a.m.d.
Cu datele obtinute, capitanul Ion Cleju il ia in primire pe arestat in noaptea de 12 spre 13 august si apoi in cele urmatoare, pentru ca el sa raspunda clar la intrebari de genul "Care ti-a fost atitudinea fata de regimul actual?" sau "Ce te-a determinat sa sabotezi?". Dupa cateva reprize de schingiuiri, tot dupa metode sovietice, s-a ajuns la o lunga declaratie, un autentic autodenunt, din care retinem cateva fragmente: "Fata de regimul actual, in multe ocazii am manifestat o atitudine ostila si dusmanoasa, astfel: in luna iulie 1950, directorul adjunct politic a comandat in vederea pavoazarii pentru 23 August, un numar de 325 rame pentru tablourile conducatorilor Statului si Partidului. Fata de aceasta, eu m-am exprimat ca doar vrea sa puna si in closet tablouri, de comanda atatea (...). Datorita educatiei burgheze primita in scoala si acasa am ajuns sa urasc actualul regim si sa nu am incredere in el (...); am lucrat frant (sic!) si superficial, din care cauza in multe ocazii nu mi-am dus sarcinile la indeplinire in bune conditiuni". Iata exemple: oile dintr-un saivan improvizat s-au umplut de raie; porcii s-au contaminat de pesta, din cauza ca in ratie li s-au bagat paie de mazare mucegaita; culturile de cartofi timpurii, varza timpurie si rosiile s-au compromis din lipsa de apa; la recoltarea pastailor s-au folosit masini particulare de la chiaburi, care in majoritate fiind defecte au fost reparate cu banii gospodariei. Finalul declaratiei corespunde cu totul cerintelor: "Acestea le caracterizez ca acte dusmanoase de sabotaj, care au dus la neindeplinirea planului de productie al unitatii, lovind prin acestea in interesele muncitorilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra". Drept care, a primit 15 ani munca silnica si... celelalte.
S-a vrut tacere
Ani multi sau mai putini de M.S., tot in subteranele minelor de plumb de la Baia Sprie si Cavnic, i-au petrecut sabotorii si diversionistii Canalului; cu cateva sapamani inainte de eliberare fiind adusi la Jilava, pentru a se intrema (!), in vederea revizuirii procesului. Dupa 3 ani de detentie, toti cei care supravietuisera inscenarii judiciare de la Poarta Alba aveau sa semneze urmatoarea declaratie: "La punerea mea in libertate din penitenciarul Jilava, am luat cunostinta de faptul ca nu am voie sa divulg nimanui nimic din cele vazute si auzite (N.B. nu si traite?!) de mine in legatura cu locurile de detentie pe unde am trecut si nici despre persoanele incarcerate. De asemeni, nu voi comunica nimic scris si nici verbal, rudelor sau altor persoane despre detinutii ramasi in penitenciare. In cazul ca nu voi respecta cele aratate mai sus, am luat cunostiinta ca sunt pasibil de a suporta rigorile legilor Republicii Populare Romane".
Cat se poate de clar. Trebuia sa se astearna tacerea peste tot ce-au insemnat justitie si atrocitati savarsite in numele poporului roman! A venit momentul sa se realizeze cu adevarat PROCESUL COMUNISMULUI, pentru recuperarea istoriei noastre recente, prin investigarea tuturor crimelor savarsite de-a lungul unei jumatati de secol. Si aceste pagini stau marturie despre imprejurarile prin care au fost frante cateva din destinele sutelor de mii de oameni condamnati sa moara/traiasca in Gulagul romanesc.

---

Despre autor: