S-a intamplat asa, fulgerator.
Laura Stoica a murit. Au curs deja si vor curge valuri de cerneala in memoria ei. Toata lumea regreta vocea de aur, uitand ca uneori
a tocat-o la greu: ca e prea batrana (!) pentru scena, ca a avut relatii amoroase zbuciumate
(cine n-a avut!) si altele.
Ciudat, moartea aduce ce ti-a
lipsit, oarecum, in timpul vietii. Oamenii descopera ca erai exceptional, magnific, iti ridica statui. Cu putin noroc se face un film in care cel desemnat sa
""te joace"" trebuie sa-ti semene neaparat. Daca pictai seminte, le vor considera dovleci, de erai cam prost, te vor scoate geniu...
Ce pacat ca tu nu mai esti pentru a primi toate laudele. Ce pacat ca nu indraznim sa ne inscenam moartea, ca sa vedem ale cui lacrimi ne rad. Ce pacat ca,
atunci cand mori, paparazzi nu apar sa-ti imortalizeze ultima suflare. De fapt, moartea este cel mai bun paparazzo: sta la panda o viata si te prinde in poza
""total"". Nici nu apucam sa traim: absoarbe, intr-o clipa, sufletul cu blitul. Naivi, amanam bucuriile, necazurile, imbratisarile, tristetile pentru un candva morbid. Speranta se conjuga la viitorul incert. Ne programam iubirea, fericirea dupa orarul vietii - o actrita grabita, de mana a doua. In timp ce moartea, cateaua, are rabdare in rolul ei secundar, exerseaza feroce. Isi repeta replicile, constiincioasa, pana cand
intervine pe scena si ia brusc rolul fraierei vieti. Numai ca nimeni n-o aplauda. Macar de-ar fi avut Laura puterea sa acorde vietii un ultim autograf inainte de a pleca in fotografia eterna.