Volumul Poezii alese de cenzura* nu este, desigur, la prima editie. Acuzat, dupa ’89, de tot soiul de „dizidenti post-ceausisti" ca este un cripto-comunist, favorizat de regimul totalitar, poetul raspundea, in 1991, printr-un volum care reunea o serie de poeme respinse de cenzura, de-a lungul timpului. Nu era, poate, neaparata nevoie de aceasta demonstratie, numai cineva de rea-credinta putand pune la indoiala convingerile democratice ale lui Sorescu si mesajul net anticomunist al multor opere ale sale (ma limitez la exemplul, arhicunoscut, al trilogiei Setea muntelui de sare).
Insa poetul a tinut neaparat sa faca aceasta proba: a existentei unei opere „de sertar", ba chiar a infruntarii permanente cu cenzura. Si, cum era un oltean teapan, greu de clintit de pe orbita sa, trebuie sa presupunem ca imboldul in alcatuirea acestui volum a fost altul decat neconvingatoarele „contestatii" ale unora care, pana nu de mult, fusesera cunoscuti pentru obedienta lor partinica.
Reeditarea recenta, ingrijita si prefatata de George Sorescu (istoric literar, profesor universitar si frate mai mare al lui Marin), ne prilejuieste, asadar, o re-intalnire cu episodul cenzurat al operei marelui scriitor. O re-intalnire lucida, desprinsa de balastul acuzatiilor politizate si al confruntarilor extra-estetice.
Sa vedem, prin urmare, ce ne mai spun poemele cenzurate ale lui Marin Sorescu, astazi, la 10 ani de la disparitia lui.
As sublinia, pentru inceput, nota tragica a intregului volum. Sunt inclinat chiar sa ii acord mai multa importanta decat o face George Sorescu, in prefata. „Aceasta zona o-nsemnam c-o cruce,/ Loc blestemat de oameni si de astre/ Si fiecare-n carca o va duce,/ Facand din crucea-i punte-ntre dezastre// Loc de-ntalnire a vantului turbat/ Cu scorpia si reaua ghionoaie,/ Va fi nevinovatul vinovat/ Si va plati cu lacrimi, in siroaie.// A disparut taranul, e un mit,/ Se lasa ceata peste stinse vetre./ In sparte sate s-or intinde setre,/ Ca painea, ura veche-a tot dospit.// Pe-aici umbla odata Sfantul Petre,/ Cu unul… cum ii zice? Luat cu pietre.", scrie Sorescu intr-un poem intitulat, semnificativ, Elegie.
Sunt multe asemenea poeme construite pe o perceptie tragica a lumii. A unei lumi romanesti aflata la crepuscul, gata sa cada sub buldozerele care demoleaza biserici si sub „directivele" ideologice care ingroapa memoria nationala. Este de subliniat si faptul ca poetul nu isi plange destinul propriu, de mare poet umilit de activisti analfabeti; intotdeauna, drama nationala, drama materiala, morala si intelectuala a Romaniei este cea care il zguduie: „Telurile sunt prea marete,/ Eu sunt mic, uitat, nebagat in seama,/ Ce insemn eu pentru voi?/ Eu nu sunt decat poporul roman - / Nu contati pe mine!".
Poemele din volumul de fata amplifica substantial – cu atat mai mult cu cat, fiind scrise intr-o impecabila prozodie clasica, ele nu sunt nicidecum ocazionale – imaginea de poet tragic a lui Sorescu. Ludicul, ironistul si fantezistul Sorescu coexista intr-un mod straniu cu tragicul, acela pe care l-am regasit si in volumele Traversarea, La Lilieci (V si VI) si, mai ales, Puntea (Ultimele). Ipostaza (post)moderna a miticului rasu’ plansu’, opera soresciana nu numai ca il contrazice pe Calinescu – care afirmase ca scriitorul roman nu are vocatia tragicului –, dar se constituie si intr-una dintre cele mai originale modalitati ale postmodernismului poetic, cunoscute pana acum.
Un al doilea aspect important deriva din primul. Nu numai conditia poporului roman este tragica; nici conditia artistului nu este cu nimic mai usoara. Poezii alese de cenzura se constituie, astfel, intr-o fisa clinica minutioasa a unei morti anuntate: cea a scriitorului. Restrangerea libertatii lui de creatie dubleaza trist restrangerea libertatilor individuale si de constiinta a omului obisnuit. Nu as dori sa se inteleaga ca intentionez sa ii ridic un postum monument de disident lui Marin Sorescu. Poezii alese de cenzura este mult mai mult decat documentul autentic al luptei cu o institutie care a desfigurat chipul literaturii romane. El este, in acelasi timp, un document al luptei scriitorului pentru libertatea sa interioara si pentru dreptul si putinta de a crea. Deoarece Sorescu credea – l-am auzit spunand-o de cateva ori – ca nimic nu te poate scuza pentru absenta operei! Odiseea lui, schitata in acest volum, este similara cu a oricarui scriitor important din perioada postbelica. Singura diferenta este ca Marin Sorescu, oltean precaut cu tinere de minte, a consemnat, pas cu pas, procesul si a pastrat probele.
Din acest punct de vedere, as aseza Poezii alese de cenzura langa Puntea (Ultimele). Si acest prim volum postum al scriitorului consemneaza o infrangere intr-o confruntare tragica: aceea cu moartea. Dar tot el, volumul, consemneaza si o incontestabila victorie, prin Opera. Cenzura a putut sa blocheze destine scriitoricesti, cum a fost cazul cu Nicolae Steinhardt sau cu Ion D. Sirbu. Dar opera lor a invins cenzura si le-a deschis accesul in panteon. Aceasta este, pe scurt, morala pe care Sorescu a introdus-o in demersul sau, de editare a unui volum in care selectia nu a facut-o vointa sa creatoare, ci arbitrariul politiei literare.
In sfarsit, as mai sublinia, cu destula mirare, un aspect care in 1991 ne-a scapat tuturor comentatorilor marelui poet: unitatea de fond a acestui volum, antologat, ca sa zic asa, de altii. Toate marile teme soresciene – neputinta limbajului, reificarea universului, moartea civilizatiei si a omului traditional s.a.m.d. – sunt aici, reprezentate prin poeme memorabile. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar cunosc poeti importanti care nu au, in intreaga lor opera, un volum atat de profund si de inchegat ca aceasta „jucarea" a lui Marin Sorescu.
Sunt, cred, suficiente argumente pentru a ne intoarce, iarasi si iarasi, la Sorescu. Opera sa, ampla si complexa, inca insuficient cunoscuta, continua sa ofere, deopotriva, nelinisti si raspunsuri omului contemporan.

*Marin Sorescu – Poezii alese de cenzura, editia a II-a, ingrijita si prefatata de George Sorescu, Editura Autograf MJM, Craiova, 2006.