Tot ce tin minte e ca ma grabeam. Trebuia sa ajung repede in mai multe locuri, dar unde trebuia sa ajung si de ce, zau ca am uitat.

Erau niste treburi, care se legau una de alta. Unii fac atacuri de panica si iau o vreme calmante. Din cauza treburilor, care de cand ma stiu se leaga una de alta, iar daca nu reusesc sa se lege e de rau, am facut un gen de dereglare sufleteasca, pentru care nu exista medicamente. S-ar putea numi un sindrom de asteptare. Am uitat unde ma grabeam, insa starea de asteptare agitata imi face adesea figuri. E destul sa-mi amintesc cat de tare ma grabeam in ziua aceea, de acum zece ani, ca s-ajung in vreo trei locuri, si, gata, mi se pune o ghiara-n gat. Ca si cum e iminent sa platesc pentru tot ce s-a intamplat.
Asadar, iata ce s-a intamplat. Am scurtat-o pe faleza Dunarii, zicand ca o sa castig cateva minute. Era o dimineata de primavara atat de frumoasa, ca puteai sa iesi in camasa. Iar eu lungeam pasul in costum si cravata, fiindca asa trebuia sa arat in cele cateva locuri unde era musai sa fiu prezent, ca un tip respectabil, cu cravata. N-ar fi exclus ca ghiara din gat sa fie de atunci, din singura zi de dupa 1990, cand am purtat cravata, iar sindromul sa se cheme ""cravata legata prea strans"". Pe malul Dunarii, lungiti direct pe nisip, trei barbati in toata firea faceau plaja. Isi lepadasera salopetele pe marginea unei barci urcata pe mal si se rasuceau la soare, cand pe o parte, cand pe alta, ca trei fripturi care trebuie patrunse bine. Desi ma grabeam, m-am oprit, simtind ca ceva nu era in regula. Ne gaseam in aprilie, era ora opt si un sfert, cei trei barbati nu aveau slipuri, doar chilotii slinosi de sub salopeta, de undeva se auzea o melodie care imbia la orice, numai la munca si alergatura nu. Asta era neregula, ca oamenii aia se simteau bine, iar eu ma simteam rau din cauza ca ei se simteau perfect. O voce imi spunea: Nu e drept, nu e corect! Vocea insa nu preciza unde nu era drept si corect, la mine sau la ei. In clipa urmatoare, s-a petrecut ticneala. Am uitat pe loc de ce alergam si unde urma sa ajung. M-am dezbracat, mi-am aruncat costumul pe marginea barcii, am ramas doar in chilotii tip Tetra si, intins pe nisip, care nici macar nu era nisip suta la suta, ci mai degraba praf, mi-a fost bine. Mi-a fost foarte bine. Doamne, ce bine mi-a fost!
Si apoi au trecut zece ani. Ca abia azi sa-mi amintesc ca atunci trebuia sa ajung neaparat in cateva locuri, la cateva intalniri, de care depindeau cariera mea si o multime de chestii. Dar de ce nu tin minte ce a urmat si-mi amintesc doar ce bine m-am simtit, e un mister. Sa mi se fi dat peste cap toata viata, doar pentru ca mi-am permis sa-mi fie cateva ore bine din senin, din nimic? Sa-mi fi mers toate rau, ani intregi dupa asta, ca pedeapsa pentru ca am decis de unul singur o portie infima de bine? Un moment de bine, fara nici o legatura cu politica sau cu afacerile, cu integrarea in UE si cu situatia din Irak? Tare rau am ajuns, daca nu ne mai prajim la soare cand e soare, ci cand ne ramane un pic de timp de la altele. Va dati seama ce se intampla? Poate ca nu noi, dar copiii nostri precis c-or sa se roage la soare zicand: Soare, iarta-ne!