• De vorba cu balerinul Bogdan Nicula
Invitat special al Festivalului International Danzar` Europa a fost balerinul Bogdan Nicula, deosebita, interesanta, cunoscuta si foarte apreciata personalitate in arta interpretativa pe plan international. Atipic pentru un dansator, in sensul ca nimic din fizicul lui, de altfel foarte agreabil, nu duce cu gandul la "printii scenelor ", el nefiind nici foarte inalt si nici serafic, Bogdan Nicula suplineste si chiar depaseste cu mult acest mic "neajuns" cu talent, energie electrizanta, vointa, enorm de mult studiu si o dragoste nemarginita pentru aceasta arta in sine, dand partiturilor sale, o valoare si o culoare deosebita si spectaculoasa. Cred, daca nu gresesc, ca este singurul balerin roman, care danseaza in egala masura clasic, cat si neoclasic, contemporan. Revazandu-ne acum, dupa cativa ani buni, cu ocazia Festivalului, ne-am asezat la o temeinica sueta parfumata de aburii imbietori ai unei cafele calde si am trecut in revista intamplari neintamplatoare si realizari frumoase, chiar surprinzatoare pe care le-a trait pana acum, ca si cateva ganduri si amintiri pe care a acceptat sa le dezvaluie in exclusivitate pentru ziarul nostru.
- De fiecare data cand numele tau apare intr-o discutie, intr-o emisiune sau prilejuit de vizionarea unei casete (cu imprimari din evolutiile tale), intotdeauna, fara exceptie, imi amintesc brusc de spectacolul finelui de an, de absolventa pentru tine, cand pe scena Operei Nationale din Bucuresti, sub privirile admirative si apoi consternate ale publicului, ti s-au frant aripile. Spectacolul s-a intrerupt, cortina a cazut si odata cu ea visurile tale, ale noastre… Si, desi am fost tentata de multe ori sa te intreb ce ai simtit atunci, ce efect a avut acel nefericit accident in viata ta profesionala si nu numai, n-am avut niciodata curajul sa o fac pana acum. Asadar, cum a fost?
- Am simtit ca viata mea, care nici nu-ncepuse bine, s-a terminat definitiv. A fost ceva sfasietor, de fapt nu chiar atunci imediat (deoarece interventia medicului sau chiar a chirurgului nu este straina celor ce si-au ales aceasta profesie), ci putin mai tarziu, cand, dupa patru operatii, niste suruburi in genunchi si doua carje, am inteles ca este foarte probabil sa nu mai dansez niciodata.
- Si ai mai pierdut ceva tot atunci?
- Un contract complex si incitant in Monte Carlo, ceea ce mi-a umbrit si farama de speranta pe care o mai aveam.
- Nu te-ai fi asteptat sa te insanatosesti?
- Ba da, dar nu intr-un an, cat era minimum ca timp, pe care medicii cei mai optimisti mi l-au dat pentru vindecare.
- Totusi, dupa putin timp te-am vazut, cei drept, in carje, la catedra, predand balet clasic la liceul pe care tocmai l-ai absolvit. Aratai abatut, trist si cinic referitor la viitor. A fost o supapa? Sau mai mult?
- M-am inscris la Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica - sectia coregrafie, si in paralel cu studiile de acolo am predat la liceu. Mi-a folosit enorm. Am aflat, mai repede decat mi-as fi dorit, cum e sa fii de partea cealalta a baricadei, cat de greu este sa iti indrepti energiile spre copii, sa-i inveti alfabetul acestei meserii, sa lupti prin toate mijloacele pedagogice sa-i faci sa-si inteleaga corpul, sa exerseze, sa studieze, sa-si infranga teama si comoditatea, sa-i faci sa iubeasca aceasta arta.
- Si ce zici acum de "meseria de profesor"?
- Eu totdeauna i-am respectat si ascultat pe profesori, mai ales ca am avut marele noroc sa primesc cei "sapte ani de-acasa" (casa baletului) de la d-na Eugenia Cotovelea, profesorul caruia ii datorez enorm pentru tot ce m-a invatat, pentru felul cum m-a cizelat, pentru rigoarea, corectitudinea si respectul pentru dansul clasic pe care mi l-a insuflat. La formarea mea au contribuit foarte mult si profesorul Constantin Marinescu si d-na Mihaela Santo, cu care pot spune ca fuzionam pe aceeasi unda. Dupa acel an, am concluzionat ca meseria de professor este cea mai frumoasa, nobila, grea, complexa si responsabila meserie. A fi profesor inseamna a fi elita si cred ca profesorii sunt prima categorie intelectuala a unei tari si ar trebui tratati ca atare.
- Ai toata admiratia mea pentru felul cum vorbesti despre dascalii tai si profesori in general, si asta nu pentru ca la randul meu fac parte dintre ei, ci mai ales pentru ca acest respect l-am intalnit doar la galeria de aur a baletului romanesc, prea putin la tineri. Revenind la derularea filmului profesiei tale. Imi amintesc de perioada petrecuta de noi (prof. Mihaela Santo, tu, cativa elevi ai Liceului de Coregrafie si cu mine) la Milano, ce a culminat cu un spectacol "bilingv"- dansant evident. Si aici apare al doilea moment, care, la orice evocare a numelui tau, imi revine ca un "flash puternic" in memorie. Mai tii minte?
- Desigur, atat cursurile de aproape trei saptamani, cat si spectacolul, dar nu-mi amintesc sa fi fost ceva iesit din comun.
- Tu nu, pentru ca erai pe scena. Eu da, pentru ca eram in sala unde in public se mai aflau si cativa prim balerini de la Scala din Milano si care, atunci cand ai dansat tu, ramasesera literalmente cu gurile cascate. Si dupa cate stiu eu, inca nici nu erai refacut. Apoi dupa anul de profesorat te-am revazut la Teatrul de Opera si Balet Oleg Danovschi din Constanta. Erai angajat ca solist. Corect?
- Da! Vedeti, fara a-i epata printr-un fizic nemaipomenit, Teatrul lui Oleg Danovschi mi-a oferit sansa dansului clasic si bucuria de a zbura din nou.
- Te-am vazut in "Bufonul", care iti marturisesc este rolul meu preferat (rol masculin) din Lacul lebedelor, unde ai realizat o partitura de mare rafinament tehnic si artistic. Ce ai mai dansat acolo?
- Pinochio - rol titular, Foitz din Spargatorul de nuci, Reqviemul, Metropolis etc.
- Si de aici ai plecat in Germania, la Mainz.
- Din 2001 sunt solist la Staadtheater - unde predomina repertoriul neoclasic impartit in aproximativ 70 de spectacole pe stagiune.
- Am inteles, din presa, ca salile sunt arhipline.
- Avem un public constant, foarte deschis acestui gen de balet si poate pe langa calitatea coregrafiilor si a interpretarilor, atrage si faptul ca suntem o companie cosmopolita. In componenta ei exista francezi, japonezi, brazilieni, nemti, englezi, romani, chiar si un kurginstanez.
- Spune-mi Bogdan, acum, pe 28 februarie cand ai incantat publicul cu cele doua partituri interpretate cu plasticitatea, mobilitatea, tehnica si simtul artistic desavarsit - atat de caracteristic tie, te aflai pentru prima data de la accident pe aceeasi scena. Ai avut vreun sentiment mai ciudat?
- A fost ceva in aer, dar am vrut sa-mi demonstrez in primul rand mie ca am sa pot sa dansez (pe scena cu pricina) si daca va fi nevoie, sa las eu baletul, nu el pe mine.
- Ceea ce nu a fost si nu va fi cazul, tu fiind posesorul unor calitati cu totul exceptionale, dublate de o vointa cu adevarat remarcabila. Apropo, mai ai probleme cu piciorul?
- Sigur ca da, mai am dureri si apoi sunt miscari pe care nu le pot face cu elasticitatea necesara.
- Dar nu se observa nimic si primul element care frapeaza la tine este tocmai mobilitatea si elasticitatea fantastica. Cum reusesti?
- Prin vointa, munca si iarasi vointa. Mi-am facut un alfabet si un limbaj al meu, care acopera aceasta durere, cand exista, si care-mi permite sa "ma dezlantui " cum imi propun.
- Am inteles ca maine pleci. Vei reveni curand?
- De cate ori va fi nevoie de mine si de cate ori voi putea sprijini scoala (Liceul de Coregrafie "Floria Capsali"), pentru ca reprezinta un factor esential de educatie si eu nu am sa uit niciodata ca aici am invatat si datorita ei, a scolii, eu castig azi o paine buna.
- Atunci, pe curand, si sa auzim de bine!