Saptamana ce se va sfarsi in curand, s-a desfasurat la Craiova manifestarea intitulata "Zilele Marin Sorescu", in fapt, o intalnire intre prieteni cu gandul la un poet unic, un maestru al metaforei vorbite, un roman sensibil si acut. De regula, marile spirite ale unei natiuni, cand isi sfarsesc viata lumeasca, traverseaza o obligatorie si, de altminteri previzibila cale catre eternitate. Marin Sorescu nu a fost dintre cei pe care ii obsedeaza gandul posteritatii, al valorii vesnice, inatacabile, indestructibile. De aceea, poate, opera lui e inca vie, mai mult, pastreaza ceva din efervescenta candida a debutului. Pentru el poezia – ca si teatrul si proza, (alte dimensiuni poetice) – era in primul rand meseria lui. O meserie pe care nu o tradezi, dimpotriva, I te sacrifici fara crispare sau emfaza. Aceasta meserie imposibila, pentru ca se serveste de inspiratie, I-a ordonat, in timp, toate prioritatile si I-a orientat destinul definitiv catre prezent. Discret, timid, prabusit peste slove asemenea unui Crist imbratisand o Golgota necesara si fertila… Drumul de la mintea poetului, - adapost de o clipa sau de o viata pentru metafora – la coala alba de hartie asteptandu-si dezvirginarea, implinirea prin cuvant. Si deasupra acestei metamorfoze, El, Achimistul, dorindu-si doart netrecerea in zadar si ne- epuizarea, ne-murirea. "Cand vorbesc de personajele mele, ma gandesc la cele carora nu le-am dat nume, care sunt inca in fasa, infasurate in ceturi, si a vorbi despre ele e un fel de exorcism: gandul meu le cheama, le cauta, le descanta, ca sa le induplece sa apara in lumina lampei. A lampei – mai intai – ati citit bine – caci, de la lampa unde smangalesti, la rampa, e un drum lung si mosmondit. Scriu la o lampa facuta sa atraga fluturii (vin mai cu incredere la lumina primitiva decat la bec) si le astept. Personajele. Cele care se trag din ceturi si aspira spre lumina. Am in cap foarte multe subiecte de piese dar nu vreau sa le stric, deocamdata, le pastrez pentru batranete. Acum lucrez cu cele pe care mi le ofera viata" Sunt vorbele unui poet roman, sunt confesiunile lui Marin Sorescu. Pentru ca si-a facut atat de cu harnicie meseria de stihuitor si administrator de metafore, fiindca a gasit calea intre Caragiale si Eminescu impacandu-I pe cei doi, fiinta noastra nationala si fiinta poetica pe care a zamislit-o, pentru ca a stiut sa se mentina intre nuanta zambet si nuanta lacrima, pentru ca s-a ferit de celebritatea hada ingropata in statui si de gloria decoratiilor supraetajate, pentru ca a decretat sacrificiul si eroismul national o simpla si cutremuratoare raceala si l-a numit pe Shakespeare un var de taina, pentru ca a redimensionat lumea prin poezie fara a face poezia indigesta, elitista sau patetica, si, nu in ultimul rand, pentru ca ne e tare dor de el, Marin Sorescu este personalitatea culturala a saptamanii.