""Nu va apucati de profetii, mai ales daca ele se refera la viitor"", spunea marele, nemuritorul Samuel Goldwyn (G din MGM!), un om care si-a asigurat un loc de neclintit in istoria mondiala a gafei.

Cine s-ar fi gandit in 1953 ca din doua lucrari pe care autorii le considerau pietre de hotar in descifrarea secretelor originii vietii, doar una, legata de structura ADN si de mecanismele materiei vii, avea sa-i faca celebri pe autorii ei, Watson si Crick. A doua, semnata de Stanley Miller, privind originea vietii pe suprafata unui pietroi steril situat la 150 de milioane de kilometri distanta fata de o banala stea galbena, ramane cunoscuta doar specialistilor.
Darwin credea ca viata a aparut intr-o baltoaca mica si calda. Miller a incercat sa reproduca situatia de pe Pamantul primordial, dar succesele nu s-au grabit sa apara. Intrebarea de baza, ridicata de Patrick Thaddeus si Max Bernstein, era legata de ""caramizile"" materiei vii, mai ales de originea lor si avea sa capete trei raspunsuri: 1) de sus; 2) de jos; 3) de departe.
Adica: 1) formarea elementelor din care avea sa apara viata a avut loc in atmosfera, teorie cazuta de mult in disgratie - vechile argumente legate de asemanarile cu ceea ce se intampla pe Jupiter, Venus sau Marte s-au dovedit false.
2) viata a aparut pe fundul oceanului primordial, unde se nasc aminoacizi, lanturi scurte de proteine, care, cine stie... Nici o dovada.
3) alta teorie fara suport - in spatiu au fost identificate 135 de molecule organice, dar de aici si pana la viata e un drum lung. Si totusi, britanicul Charles Cocknell a reusit sa raspunda la o intrebare foarte dificila legata de posibilitatea supravietuirii componentelor vietii pe un Pamant supus unui bombardament continuu de ramasite ale formarii sistemului solar. Simplu, in aparenta, craterele de impact contineau poate baltoace caldute, care...
Excelent. Daca se poate aici, se poate si in alta parte. Oare? Cum s-ar putea explica oare framantarea, obsesia oamenilor de stiinta cu existenta unor inteligente si civilizatii extraterestre? De la Copernic la Kepler, de la Schiaparelli la Lowell, la Sagan si Hawking, la programele SETI de cautare a unor alte civilizatii, ideile in circulatie sunt comentate pe larg in cartea lui George Basalla, unele vechi de cand lumea, precum infinitatea Universului, Terra ca planeta banala, multitudinea lumilor locuite.
O mica problema legata de o alta idee, cea a superioritatii indiscutabile, inevitabile, indubitabile a oricarei civilizatii extraterestre. De ce? Un principiu lansat in a doua jumatate a secolului XX, asa-zisul ""principiu al mediocritatii"", afirma, probabil pe buna dreptate, ca regiunea noastra din Univers este perfect obisnuita, legile fizice nu difera cu nimic fata de alte regiuni cunoscute, steaua sistemului nostru planetar este banala, ca si galaxia. Civilizatia noastra, capabila sa exploreze Universul, fiind evident recenta, a fost probabil precedata prin alte locuri, de multe, foarte multe ori. Avem, probabil, vecini mult mai avansati. Si chiar daca adeptii SETI sustin ca matematica este un limbaj universal, in ultima vreme se aud multe voci care readuc in discutie temele spinoase ale antropomorfismului si ale ""sovinismului"" terestru.
Deocamdata entuziastii au redactat o scurta lista de stele asemanatoare cu Soarele nostru, in jurul carora s-ar putea gasi planete atat capabile, cat si dispuse sa sustina viata, sa adaposteasca civilizatii extraterestre. Dr. Margaret Trumbull, astronom la Institutul Carnegie, si-a publicat nu demult criteriile de selectie, care aduc pe locul intai steaua Beta din constelatia Canes Venatici (Cainii de vanatoare), constelatie care exista cu siguranta, dar a carei identificare pe cerul noptii ne-ar pune in dificultate pe cei mai multi dintre noi.
Mai sunt cateva stele destul de promitatoare, una in constelatia Scorpionului, alta in Pegasus (vehiculul poetilor, descris de un barman, erou al lui Hemingway, ca fiind un cal, exact cum este cel de pe sticla de White Horse, dar cu aripi), altele in regiuni absolut misterioase ale cerului noptii.
Cum am putea oare sa vorbim despre civilizatii extraterestre fara a pomeni numele lui Isaac Asimov, autor, printre multe altele, al unui volum chiar cu acest titlu? Asimov imagineaza, in nemuritoarea sa povestire ""Glumetul"", un mare maestru al computerelor care isi hraneste prietenii cibernetici cu glume terestre si ajunge la o concluzie tulburatoare. Glumele, bancurile sunt de fapt un soi de teste psihologice trimise de o civilizatie extraterestra mult mai avansata, care a ajuns la concluzia ca ceea ce ne amuza este monstruos. Un exemplu: ""John, sunt pe moarte! Mary, linisteste-te! John, te-am inselat cu cei mai buni prieteni, chiar astazi... Mary, calmeaza-te, stiu foarte bine, altfel nu te-as fi otravit!"". Ce e amuzant, adulterul sau asasinatul?
Daca asta ne amuza, cine ar vrea sa aiba de a face cu noi?
Cat despre baltoaca lui Darwin, atentie, sa nu incercam sa dam cu bata in ea!