• De vorba cu scriitorul, universitarul si editorul Romul Munteanu

Romul Munteanu:
Nascut la Calanul Mic, Hunedoara, la 18 martie 1926. Licentiat al Facultatii de Litere din Cluj in 1950. Din 1953 este numit lector al Facultatii de Filologie din Institutul Pedagogic din Bucuresti, apoi, din 1956 se transfera ca lector in cadrul Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti. Devine conferentiar, apoi profesor la catedra de literatura universala a Facultatii de Litere din Bucuresti.
Din 1976 pana in 1990 conduce Editura Univers
Opere:
• Bertolt Brecht. , EPLU, 1966
• Noul roman francez. Buc., EPLU, 1968
• Noul roman francez : preludii la o poetica a antiromanului ,Univers, 1973
• Farsa tragica, Univers, 1970
• Literatura europeana in epoca Luminilor. Ed. Enciclopedica, 1971
• Profiluri literare., Univers, 1972
• Cartea romaneasca pe meridianele globului, 1973
• Jurnal de carti. Vol. I-II. Buc., Albatros, 1973, 1979
• Romanul unui mediu : Groapa de Eugen Barbu. Ingerul a strigat de Fanus Neagu , 1973
• Metamorfozele criticii europene moderne, Univers, 1975

Cartea lui Romul Munteanu, "O viata traita, o viata visata", aparuta la Editura Libra, in 2001, carte care include doua lucrari cu caracter diferit, va fi continuata cu un ultim volum, dar si cel mai important, cum spune autorul, aflat sub tipar la Editura Libra. Scriindu-si memoriile, autorul nu a dorit sa realizeze o opera literara. Sunt file de viata, cuvinte in care singuratatea si drama ganditorului si filozofului razbat si ne emotioneaza.
- Multi intelectuali sunt de parere ca traducerile din literatura universala, publicate de Editura Univers pe care ati condus-o inainte de `89, au tinut conectata constiinta publica din Romania, la realitatile din alte tari, in contextul posibilitatilor minime ale populatiei de a se informa
- Eu am putut intui nevoile publicului. Mai ales datorita studentilor. Lucrand cu ei, mi-am dat seama ce carti erau traduse in limba romana si ce carti nu erau publicate inca si de care era mare nevoie sa fie talmacite si in limba noastra. Si asa am inceput un enorm si foarte ambitios program de traduceri, de la carti relativ clasice din secolul al XIX-lea pana la opere de la inceputul secolului al XX-lea. Apoi am ajuns la Noul Roman Francez, la noua critica si asa, scriitori dificili ca, de pilda, Michel Butor sau Nathalie Sarraute, Claude Simon sau Alain Robe-Grillet aveau aici tiraje mai mari ca in Franta. La noi, setea de carte era asa de mare incat, atunci cand veneau scriitorii francezi, erau uimiti de popularitatea de care se bucurau.
- Care sunt efectele deschiderii actuale ale culturii romane spre economia de piata?
- Nu cred ca rabatul care se face astazi cartii de profit este prea mare. Circula si carti bune, lansate de multe edituri. Avem foarte multe traduceri care pot satisface cele mai inalte exigente.
- Spuneati candva: "Memoriile mele nu sunt literatura ci acte de confesiune si justificare a unei vieti traite in singuratate sau un spectacol public, adesea scandalos, absurd si dramatic, un demers prin care autorul s-a eliberat de complexe." Ce inseamna sa-ti scrii memoriile?
- Este scriitura care, la ora actuala ma pasioneaza cel mai mult, si de mai multe decenii. La 18 martie, voi implini 80 de ani. Volumul al doilea urmeaza sa-l tiparesc anul acesta si il voi lansa joi, 16 martie, la Muzeul Literaturii Romane. Primul a fost bine primit de critica si faptul acesta m-a incurajat. Poate si din cauza ca eu nu am ascuns nimic din viata mea. Nu am incercat sa-mi pudrez existenta cu farmece deosebite si cu atractii speciale, m-am infatisat in zilele mele bune si urate, in momente de tristete si melancolie, de disperare dar si de satisfactie, de dragoste dar si de singuratate. Acest al doilea volum de memorii sper sa fie la fel de bine primit de public, desi dinamica lui interioara va fi mai mica, fiindca este lipsit de un dramatism atat de mare ca volumul anterior. Aici poate ca accentul a fost prea mult pus pe faptul ca, in acesti ani, eu mi-am pierdut vederea. Nu trebuie sa adaug pentru nimeni, cred, ce soc este pentru cineva care a fost obisnuit sa citeasca zilnic zeci de pagini sa fie nevoit sa apeleze la cineva pentru a-i citi paginile de care mai are nevoie. Al doilea volum este opera confesiva cu care si inchei si careia ii si acord cea mai mare importanta in aceasta etapa a vietii mele fiindca, orice as spune, de la o anumita varsta, omul imbatranind, se apropie mai mult de sinele lui. Incearca sa se cunoasca mai profund, dar se si dezvaluie.
- In primul volum ati vorbit despre dumneavoastra in trei ipostaze: prima, aceea de scriitor, a doua de editor si a treia de profesor. In al doilea volum despre ce ipostaza veti vorbi?
- Despre scriitorul si profesorul pensionar.
- Este un demers interior, o autoreflectie, o coborare in adancimi, inteleg...
- Este o coborare in adancimea mea pe care nu o fac cu placere, dar care se impune prin varsta pe care o am. Fie ca sunt pagini blande, fie ca sunt pagini triste, fie ca, uneori, sunt pagini de-a dreptul amare.
- Si v-ati gandit si la un titlu care sa semnifice esenta cartii?
- M-am gandit. Este un titlu legat de starea mea de acum, de orb in Marea Trecere. "Anotimpul orb".
- Asta imi aduce aminte de Blaga.
- Si mie. Dar nu pot sa-l evit. De scriitori m-am apropiat si eu si altii si cu placere, dar si cu dezgust. N-as putea spune ca toti autorii despre care am scris, mi-au placut. Dar sarcina criticului nu este sa aleaga numai scriitorii care ii plac. El trebuie sa infatiseze o epoca in toata amploarea ei si cu toate aspectele sale agreabile sau dezagreabile. Am evocat satul in care m-am nascut, Calanul mic, am privit pe geamul imaginar al casei mele din care se vedea liliacul de gradina, am simtit dorinta sa stau in acelasi loc ca in adolescenta si, intr-un fel, sa-mi iau adio de la sat in felul acesta. In acest volum scriu si pagini foarte dure despre mine insumi, despre vremea in care ma dedasem la euforia alcoolului, cand stateam prea mult cu unii prieteni la restaurantul Uniunii Scriitorilor sau la Capsa. In acest mod ne destindeam noi, ne varsam lacrimile unii pe altii, dar si scriam, scriam mult.
- Evocati aici si scriitori?
- Vor fi si portrete, vor fi si cronici despre carti, pe care le-am scris in acesti ani si pe care inca nu le-am publicat. Sunt pagini de cronici privitoare la poetii si romancierii care mi-au placut sau nu. In general, pe cei criticati nu am vrut sa-i neg, sa-i distrug. Pentru ca literatura nu se face asa, dar nici critica. Am ales scriitori ale caror texte m-au incitat. Unul este Mircea Dinescu. Am scris despre el cu insufletire, poate cu prea mult patetism. Unii erau agasati, suparati ca folosesc prea multe superlative la aprecierea lui. Eu cred, insa, ca erau potrivite pentru...
- Pentru Proprietarul de poduri.
- Exact. Poezia lui a innoit lirica romanesca. Acest stil a dat roade si asupra altora. Acum, poetul s-a dezabuzat, este un proprietar de mosii mai degraba decat de poduri imaginare. Scrie pamflete, cateodata amare, dar frumoase, virulente, care plac printr-o alta nota lirica a scrisului sau. Dar pentru mine, Dinescu a ramas cel din tinerete. Liricul acela confesiv, trubadurul acela fara pereche de odinioara. In martie, cand voi avea 80 de ani pe muchie, voi lansa partea a doua a memoriilor, cu care cred ca ma voi si opri, Fiindca in ultima parte, amintirile sunt prea intime, prea personale, prea amare ca sa mai fie scrise, nu cred ca e cazul sa dezgust cititorii prin acele trairi viscerale pe care le-am avut. As vrea, mai degraba, sa-i las cu o imagine mai senina despre mine, omul, scriitorul, criticul si profesorul care am fost.
- Eu cred ca toti cei care va apreciaza opera sunt doritori sa va cunoasca in toate aspectele vietii dumneavoastra interioare.
- Studiul psihanalizei s-a intors si asupra mea. M-am psihanalizat si pe mine si eseurile mele critice sunt uneori vazute din acest punct de vedere. Sunt stari sufletesti pe care incerc sa le motivez prin spirit psihanalitic si cred ca am reusit sa fac acest lucru.
- Intr-un articol spuneati ca telefonul suna din ce in ce mai rar.
- Desi pare de necrezut, este totusi adevarat. Nu ma mai cauta nici prietenii apropiati, nici cei mai indepartati. Nu ma mai cauta aproape nimeni. Mai tinerii mei prieteni de la Univers, Denisa Comanescu si Mircea Dinescu nu mai vin, au promis dar nu au mai venit. Mi-a facut o surpriza foarte placuta Ileana Indries, fost redactor la Univers si care s-a stramutat in Suedia, mi-a facut o vizita cu fiica ei. Sunt la o varsta cand nu mai prezint interes. Si eu inteleg acest fenomen, mi se pare chiar firesc. De aceea, convorbirile cu prietenii sunt extrem de rare. Nu este un abandon. Nu ma consider uitat, dar ma consider judecat dintr-o perspectiva care tine de varsta mea de astazi.
- Dupa acest volum de memorii, ce mai pregatiti?
- Volumul 8 din seria Jurnal de carti.
- Si pana atunci?
- As vrea sa transmit dragostea mea cititorilor Cronicii Romane. Am scris cu placere in Cronica Romana, cu ani in urma. Cu deplina incredere in actuala formula, va doresc mult succes!