Stirea ar putea trece neobservata de comentatorii presei noastre cotidiene, pentru care matusile castigate prin alianta ale oamenilor politici sunt un inepuizabil subiect de speculatii filosofico-juridice. Semnificatiile ei, insa, nu pot sa scape celor care studiaza cu atentie tensiunile intre lumea crestina catolica si lumea ortodoxiei crestine, tensiuni care nu arareori s-au reflectat in relatiile intre state si au influentat evenimentele istorice in maniera decisiva, precum s-a intamplat la inceputul anilor ’90, dupa recunoasterea grabita a independentei Sloveniei si Croatiei – pe atunci republici iugoslave cu populatie prevalent catolica - de catre Vatican: multi analisti politici au considerat atunci ca gestul diplomatic al Vaticanului a incurajat secesionismul si – in urma efectelor in lant – a stimulat indirect reactia puterii centrale de la Belgrad, capitala si a Serbiei ortodoxe, intr-un moment in care troica U.E. tocmai isi concentra eforturile pentru a aduce la masa tratativelor toate partile implicate in conducerea R.S.F. Iugoslavia, stat considerat - de catre acele diplomatii care intuiau consecintele dezastruoase ale pasilor grabiti - ca subiectul legitim de drept international.
Ieri s-au distribuit exemplare-semnal - in Italia sunt denumite in jargonul editorial "copie staffetta", adica "stafete" – din Anuarul Pontifical 2006. Titulatura care insoteste, in citatul indreptar in universul structurilor institutionale si ierarhiei bisericii catolice, numele Papei Benedict al XVI, in viata de toate zilele Joseph Ratzinger, fost Cardinal-Prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei, este urmatoarea:
"Episcop al Romei, Vicar al lui Isus Hristos, Succesor al Primului printre Apostoli, Maxim Pontif al Bisericii universale (Arhiepiscop – n.n.), Primat al Italiei, Arhiepiscop si Mitropolit al Provinciei Romane, Suveran al Statului si Cetatii Vaticanului, Servitorul servitorilor lui Dumnezeu". Opt titluri. Anul trecut, in enuntarea titlurilor decedatului Papa Ioan Paul al II-lea, mai era prezent unul, al noualea, plasat intre titlul de "Maxim Pontif al Bisericii universale" si "(Arhiepiscop – n.n.) Primat al Italiei": acela de "Patriarh al Occidentului".
Unii cercetatori ai originilor "nomenclaturii" catolice sustin ca titlul inlaturat din Anuarul Pontifical 2006 - reper obligatoriu pentru serviciile de protocol, a intrat in folosinta doar datorita faptului ca institutia Patriarhatelor definea, in teritoriile Imperiului Roman de Orient, principalele puncte de referinta ale intocmirilor ecleziastice dintr-o determinata arie teritoriala. Ca atare (cf. A. Garuti, Papa, patriarh al Occidentului, in. it., Bologna 1990), el nu ar avea fundament istoric si doctrinar. Afirmatia ar fi cat se poate de discutabila: daca s-ar accepta ar insemna ca, de pilda, intre titlul de "imperator" al lui Traian – cu temei intr-o lunga istorie precedenta a Romei - si titlul de "Imparat al Imparatilor", pe care si l-a atribuit Reza Pahlavi, suveranul Iranului depus de lovitura khomeinista din 1979, sa poata fi puse pe acelasi plan, sa fie legitimabile sau delegitimate istoric in acelasi fel.
Titlul de "Episcop al Romei", primul din insiruirea titlurilor Papei, apare ca atare pentru prima data intr-o scrisoare a Imparatului Teodosie al II-lea adresata lui Leon cel Mare in 450. Cu un an mai tarziu, Conciliul de la Calcedonia a stabilit orasul Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Orient, precum sediu patriarhal. In primul mileniu al erei crestine, cinci erau Patriarhatele de referinta ale lumii crestine; ele isi aveau sediile la Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. Episcopul Romei a fost considerat constant, in ultimele paisprezece secole si jumatate, un patriarh "inter pares". Prin evolutia raporturilor teologice in interiorul lumii crestine s-a ajuns la situatia ca in doua dintre orasele de resedinta ale celor cinci patriarhate citate, institutia patriarhala sa fie legata de rituri diferite: Ierusalimul a ramas sediul unui patriarhat de rit grec, dar a devenit si sediul unui patriarhat de rit latin; la Alexandria exista chiar trei institutii patriarhale, cu Patriarhi diferiti: unul de rit ortodox, altul de rit copt si al treilea de rit latin. La Alexandria patriarhatele se afla deci in stare de "coabitare". In "lumea occidentala" propriu-zisa – aceea definita teritorial de hotarele fostului Imperiu Roman de Occident – mai exista un alt patriarhat de rit latin: isi are sediul la Venetia si este ocupat, de regula, de un cardinal, care uneori devine papa, precum Ioan Paul I.
Ce lectura vor da patriarhii din scaunele patriarhale traditionale ale crestinatatii orientale - fie ei de rit ortodox, latin sau copt – si cu ei titularii patriarhiatelor de mai recenta instituire (printre care pozitii proeminente ocupa, spre exemplu, Patriarhul Tuturor Rusiilor si Patriarhul Romaniei) stirii renuntarii de catre Papa la titlul de "Patriarh al Occidentului, ramane inca de vazut. Pentru fiecare dintre ei, Papa este doar un Patriarh. S-ar putea ca renuntarea la titlul de "Patriarh al Occidentului" sa fie interpretata de Patriarhii "Orientului" ca o noua, indirecta, tendinta de reafirmare pozitiei de primat universal a episcopului Romei, tocmai intr-un moment in care se afirma dorinta – de altfel greu realizabila – de unitate a crestinismului.
Intr-o interpretare mai subtila, dar mai putin probabila, renuntarea la titlul respectiv este vazuta ca o incercare de detasare a figurii principalului exponent al religiei catolice de Occident. Mai ales de acel Occident care, in viziunea celor ce il contesta de pe versantul ideologiei religioase a Islamului, este considerat a fi inamicul unei traditii si a unui mod de viata, al unei intregi civilizatii. O asemenea interpretare nu sta, credem, in picioare.
Prin inlaturarea din insiruirea titlurilor papale a titlului de "Patriarh al Occidentului" se sterge oricum, dintr-o lovitura de condei, o traditie, se inlatura ideea existentei, la Roma, a unei figuri de referinta "inter pares", concept in care bisericile crestine de rit diferit decat cel latin nu au enuntat. Marea schisma din 1054 nu si-a epuizat inca efectele. Cine crede contrariul, credem ca se insala.