Sex si politica, in argoul lui Queneau

Dublinul anului 1916 este teatrul confruntarilor dintre administratia britanica si insurgentii republicani irlandezi, care au reusit sa ocupe cateva pozitii cheie ale capitalei. O mana de revolutionari patrund in sediul postei si sangele incepe sa curga valuri, mai intai din functionarii sacrificati, apoi din soldatii englezi care asalteaza fara succes cladirea. O angajata surprinsa de evenimente in timp ce isi pudra nasul se baricadeaza in toaleta, de unde este smulsa si adusa in mijlocul barbatilor care vor oscila, de acum, intre ispita trupeasca si aspiratia la statutul de eroi neprihaniti. Intre timp, pe raul Liffey aluneca spre posta, invaluita intr-o tacere rau prevestitoare, nava Furious, sub pavilion britanic, comandata chiar de logodnicul captivei.
Acestea sunt datele initiale ale romanului "Suntem mereu prea buni cu femeile" de Raymond Queneau (traducere si prefata de Laszlo Alexandru, Editura Paralela 45, 2005), care zgaltaie cu zel blasfemiator tabuurile epocii in care s-a nascut, atacand cu mare pofta de ras "problema irlandeza" ori eterna cearta dintre puritanism si libertinaj. Alegerea setting-ului insular ar fi putut alimenta destule susceptibilitati politice inca din anul primei publicari a cartii, in 1947, in plina reconstructie postbelica. La fel, viziunea misogina la care face trimitere fara ocol chiar titlul romanului. Pentru a scapa de suspiciunea de comportament politic si erotic deviant, autorul atribuie textul unei... tinere scriitoare irlandeze, Sally Mara, neutralizand dintr-un foc ambele reprosuri care il pandeau. Gluma a fost gustata de publicul francez, asa ca romanul a fost urmat de un "Journal intime de Sally Mara" (1950) si de o carte de confesiuni, "Sally, plus intime" (1962), amandoua pregatind momentul apoteotic al editarii unor "Oeuvres completes" ale fictivei irlandeze! Indrazneala ingeniosului proiect a dus la formarea in timp a unui public fidel, si iata ca in 1971 este lansata si ecranizarea primului roman al seriei.
Dupa ce a pasat cu eleganta toate responsabilitatile extraliterare imaginarei "localnice" nonconformiste, autorul s-a putut ocupa linistit de implicatiile strict culturale ale experimentului sau. E limpede ca Irlanda este pentru el un decor pur conventional, care nu are nimic de-a face cu realitatea istorico-geografica. Nu vom gasi nicaieri in roman o meditatie cat de cat serioasa despre "cauzele", "radacinile" sau "pretextele" conflictelor care au ravasit "batrana Eire". Din ea, Queneau nu a retinut decat verva nationalist-catolica, pentru a o transforma intr-un bastion al prejudecatilor si a o pune apoi sub tirul sustinut al fanteziei romanesti. Tabuurile cad unul dupa altul, ca intr-un numar de streaptease cam smucit, si fantasmele protagonistilor pot in sfarsit sa zburde in voie, in toata goliciunea lor. Rezulta o debandada generala, in care victima si agresorii fac schimb de roluri, sub impulsul energiei sexuale debordante a prizonierei. Cartea lui Queneau ironizeaza, desigur, si romanele de razboi (gen Hemingway sau E.M. Remarque) care tratau romantic vecinatatea dintre eros si moarte. Aici, inalta poezie a ero(t)ismului e redusa la complementaritatea prozaica dintre un instinct belicos gratuit si lubricitate.
Popularitatea extraordinara atinsa de operele lui Queneau in primele decenii de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial se datoreaza usurintei cu care scriitorul francez se adreseaza, simultan, mai multor tipuri de public. Histrionismul lui e vizibil si in acest roman, scris inaintea perioadei de maxima notorietate. Intai, cititorul care deschide o carte doar pentru purul divertisment va fi cu siguranta captivat de neverosimila (desi perfect instrumentata) istorioara de amor morbid, narata cu fler jurnalistic, asezonata exact atat cat trebuie cu "delicatesuri" argotice. Apoi, unul mai pedant va remarca segmentarea textului in numarul fatidic de 66 de capitole, iar banuiala lui ca nu e vorba de o simpla coincidenta va fi confirmata de faptul autentic ca autorul s-a ocupat serios si de teoria numerelor si ca s-a delectat sa presare si in alte opere tot felul de aluzii obscurantiste pentru a da de furca spiritelor circumspecte. In fine, cititorul avizat va gusta absurdul parolei insurgentilor ("Finnegan's Wake"), cu trimitere la romanul marelui irlandez antinationalist James Joyce, care insa a vazut lumina tiparului... mult dupa rebeliunea din 1916.
"Suntem mereu prea buni cu femeile" a aparut in acelasi an cu mult apreciata (de critica) "Exercices de style" (o poveste simpla relatata in 99 de moduri diferite) si a fost umbrita de valva starnita de "Zazie in metrou" (1959)...

---

Despre autor: