Nici nu au trecut doua saptamani de la premiera cu "Don Pasquale" si Opera din Iasi a invitat publicul sa urmareasca, de aceasta data, "Cavalleria rusticana" de Mascagni si "Paiate" de Leoncavallo, noi productii care, alaturi de alte cateva titluri de mare atractivitate, vor fi prezentate, intre 3-23 martie, in cadrul turneului pe care ansamblul il va efectua in Germania.
Probabil nu intamplator, impresarul a propus ca montarea primei lucrari sa fie realizata de regizorul german Fritzdieter Gerhards, care a optat pentru o abordare ce s-a dorit moderna, dar care, pentru orice spectator – chiar necunoscator al partiturii – a trezit, cu siguranta, numeroase semne de intrebare. Pentru ca, spre exemplu, Turiddu (imbracat in costum de camuflaj, cu aspect militaros si ceas pe mana) nu este deloc un sicilian temperamental, stand linistit pe banca si in momentele de confruntare "furibunda" cu Santuzza, aceasta (purtand un vesmant rosu inchis, cu o croiala absolut distonanta fata de cei din jur) alergand insa de colo-colo, repezindu-se in bratele Mamei Lucia (care de fiecare data o respinge cu vehementa, dar culmea, ii accepta imbratisarea exact in clipa in care fiul sau este ucis tocmai din cauza tinerei fete), apoi, "prevestind" finalul insangerat, inroseste peretii albi ai caselor, ba chiar si ai bisericii, cu o dara "aprovizionata" vizibil cand rezerva de pe degete se termina, desi am aflat ca ar fi trebuit sa se umple de sange lovindu-se disperata cu capul de usa casei iubitului ingrat, ceea ce… nu s-a petrecut. Pe de alta parte, tinere calugarite intra si ies din biserica, pentru ca in final sa constatam ca devin "neveste" care se duc voioase la casele lor, imbracate intr-un fel de uniforma neagra cu zorzoane. Iar taranii (purtand vestele negre specifice zonei) asista, cu mainile incrucisate "la comanda", la desfasurarea ariei lui Turiddu, insotindu-l apoi la locul "vendetei" fatale. Un context in care Alfio apare pe o motocicleta "ultimul tip" (pe care o tot lustruieste), etaland un elegant costum de piele negru-rosu, desi compozitorul l-a gandit ca pe un carutas care isi canta aria pocnind din bici (element evident ignorat de regizor). O alta enigma ramane "oglinda" imensa in care se reflecta si peretele comun al "osteriei", caselor, bisericii (in fapt un panou cu cateva usi, ceea ce probabil a determinat si confuzia Lolei care, in loc sa iasa din casa proprie, a aparut din… carciuma lui Turiddu). Dar nici nu e prea clar unde locuia de fapt, pentru ca acea usa era in stanga, sotul sau Alfio se ducea spre casa… in dreapta, iar spre sfarsit, Lola fuge "acasa" iesind din scena in alta directie. O idee interesanta dar concretizata doar pe jumatate, este plasarea "batranilor satului" pe banca de langa "osterie", Mama Lucia oferindu-le bautura, satenii dandu-le bani (de ce oare?), in timp ce ei stau mai tot timpul in "stop-cadru", spectatori, nicidecum participanti la actiune. Decorurile au fost realizate de Dietrich Schoras din Germania, in colaborare cu Nicolae Mihaila, care a semnat si costumele.
Sub aspect muzical, corul a sunat bine (pregatit ca de obicei de Valeriu Gadei), vocile feminine cantand insa, aproape tot timpul, din culise, cu amplificare, Brandusa Motoc (Santuzza) a parcurs partitura corect, cu un glas a carui amploare si calitate ar fi apreciabile daca un vibrato excesiv de larg (mai curand "galgait") si o expresivitate discutabila nu ar agresa auzul. Dar si tenorul Tudor Florenta a evoluat pe aceleasi coordonate, vocea sa (in principiu "sanatoasa"), dezavantajata de un defect pregnant de emisie, sunand permanent in forta, aducand acutele in pragul "colapsului", jucand absolut conventional. In schimb, Cristian Waks a fost un Alfio credibil, cu prestanta si evolutie vocala corecta, asemeni Mariei Macsim Greierosu, care a creat o Lola cocheta, frumoasa, in spiritul personajului gandit de compozitor, iar mezzosoprana Evredica Filipovici a fost convingatoare in mama Lucia. Desi orchestra a sunat in general bine, am avut adesea sentimentul unei degringolade, unui dezechilibru in relatia fosa-scena, cu decalaje frecvente si aproximatie ritmica, in ciuda gesticii precise si ferme a dirijorului Cornel Calistru.
Dar sub bagheta aceluiasi experimentat maestru, "Paiate" a fost "altceva" din toate punctele de vedere. In decorul neschimbat, dar cu un "tambur" rosu in dreapta, devenit scena trupei ambulante, regia Andei Tabacaru-Hogea a adus claritate, o relatie logica intre personajele conturate pregnant, eroii trecand firesc de la viata cotidiana la cea de "teatru" intr-o alternare echilibrata, in planuri contrastante. O ingenioasa sugerare coregrafica a conflictului dintre eroi (solisti Alina Condruta, Dan Berihoi, Sergiu Cotorobai, in conceptia lui Gheorghe Stanciu), costume frumoase, raspunzand perfect cerintelor – fie cele cu trimitere la Commedia dell’arte in secventele de "teatru in teatru", fie cele "civile" (realizate de Rodica Archir), dar si interpretii net superiori atat sub aspect vocal, cat si scenic (Cristina Simionescu-Sandu surprinzand extrem de placut in rolul Nedda, solicitand un timbru mult mai "plin" fata de repertoriul sau curent de soprana lirica de coloratura, tenorul Gabriel Nastase - invitat de la Opera Nationala din Bucuresti - abordand dificila partitura cu acuratetea si seriozitatea care il caracterizeaza, baritonul George Cojocariu, de asemenea deosebit de expresiv in Tonio, etaland adesea un glas cald, sensibil, dar si un real talent de actor, baritonul Ciprian Marele, intr-un progres care ii permite sa-si puna in valoare calitatea timbrala aparte, tenorul Riccardo Nori credibil in Silvio) - toate acestea au creat un spectacol omogen, fluent, atractiv, mult aplaudat.
Dar sa speram ca ambele productii se vor bucura de aprecierea publicului german, care ii asteapta, de fiecare data, pe artistii ieseni cu nerabdarea de a asculta marea muzica in versiuni ce poarta amprenta profesionalismului, a dorintei de "mai bine", a efortului general de a oferi si "acasa", dar si in lume, seri incarcate de frumusete.