Un fenomen, care incepe sa se afirme tot mai pregnant, este colaborarea unor artisti consacrati (mai ales actori si regizori) ale unor institutii tetrale publice si companii de teatru independente. Un exemplu recent este si spectacolul "Molly Sweeney" de irlandezul Brian Friel, realizat in coproductie de catre compania de teatru independent "Proiect Replica" aflata la prima sa iesire in public) si Teatrul "Bulandra".
Infiintata la sfarsitul anului trecut, compania "Proiect Replica" isi propune "sa promoveze valoarea fara a tine cont de tendinte, de forme de expresie tetrala impuse artificial sau de discriminarile pozitive pe care le poate aduce teatrului «tanar». «Proiect Replica» promoveaza teatrul asa cum este el: pentru noi, indiferent de cine suntem". Aceste afirmatii despre un program estetic contin si o doza de risc, mai cu seama in ce priveste excesele posibile ale teatrului "tanar", ce se recomanda invariabil, independent. Cred ca din ecuatie este scos, in buna masura, publicul traditional de teatru, tratat cu anume dispret pentru tabieturile sale, si luat in seama publicul tanar, care nici el nu constituie o categorie omogena. Poate doar in ce priveste nonconformismul. Fireste, colaborarea companiei "Proiect Replica", la acest prim spectacol, cu proeminentul regizor Alexndru Dabija si cu Teatrul "Bulandra", pentru care relatia cu teatrul independent constituie o componentas a programului sau artistic, este o garantie a calitatii actului scenic. Dar nu si o garantie a succesului de public, intrucat factura unor texte de incontestabila valoare la lectura pot deveni mai dificil de receptat intr-un spectacol. Dar fenomenele noi, ce patrund intotdeauna mai greu in orice domeniu, merita un risc asumat, mai ales cand cei care si-l asuma sunt artisti de prestigiu.
Autorul piesei "Molly Sweeney", Brian Friel, este considerat ca fiind cel mai mare dramaturg irlandez contemporan. Iar o personalitate de talia lui Peter Brook facea o afirmatie fara echivoc: "Dintre toti scriitorii contemporani, nu pretuiesc pe nimeni mai mult ca pe Brian Friel. "Molly Sweeney" e o piesa magnifica, pe care am citit-o cu mare bucurie". Daca textul se leaga nu doar din perspectiva practica imediata, de actul vederii, putem constata ca demersul regizorului si al interpretilor de a pune in centrul unui spectacol orbirea si un om orb inseamna un gest simbolic, dar si faptul de a intra in alta lume, la propriu. Piesa lui Brian Friel "Molly Sweeney" are ca personaj titular o femeie care a orbit la sase luni de viata, a trait fericita intr-o lume a ei, lipsita de contactul vizual cu lumea inconjuratoare, si-a recapatat, pentru putina vreme, partial vederea, percepand aproape tragic, socul acestui eveniment. Si a continuat sa traiasca, fara nici un fel de regrete, in universul ei, diferit, dar nu mai sarac decat al majoritatii oamenilor care se bucura de simtul vazului. Regizorul Alexandru Dabija isi limpezeste conceptia in caietul program: "... e un spectacol despre orbire. Sau despre un orb. Sau despre cum privim noi lumea nevazatoare. Depinde cum il privesti. Cum ne-am obisnuit noi sa spunem, depinde cum il vezi".
In fapt, piesa lui Brian Friel este construita cu inteligenta, este scrisa fara cusur, infatisandu-ne o lume cu multiple nuante, o lume profund umana, plina de adevarul vietii. Aceasta lume ne este dezvaluita de trei personaje care nu se intalnesc intre ele si care-si povestesc viata legata de eroina oarba Molly Sweeney, de perceptia lumii de catre un orb. Avem de-a face cu trei monologuri de sine statatoare, care se intrerup si se interfereaza, oferindu-ne o imagine unitara, compusa din imagini fragmentare, abil imbinate dramaturgic. Timp de aproape doua ore asculti cu atentia incordata la maximum un text de o nebanuita bogatie de idei, sentimente, nuante, in rostirea sensibila si aplicata a unor interpreti alesi cu grija de regizor. Fiind cam static, dar oferindu-ti un text captivant, spectacolul iti pare cam obositor si lung, desi nu tine mai mult de o ora si cincizeci de minute. Este un spectacol solicitant, al carui text, citit inainte de a-l vedea, ar fi usurat sarcina spectatorului.
Andu Dumitrescu a conceput o scenografie sugestiva, bizuita pe simboluri usor de descifrat. Cele trei spatii de joc - interiorul modest si dezordonat al doctorului Rice, odaia ordonata a lui Molly, peronul de gara sau crampeiul de aeroport din care vorbeste aventurierul sot al lui Molly, Frank Swenney - sunt unite, in fundal, de un desen geometric in alb si negru, imaginand plastic lumea oarbei, redusa la doua dimensiuni de culoare.
Contributia de rafinament si inteligenta a regizorului se concretizeaza intr-o excelenta colaborare cu interpretii si nu in ultimul rand, intr-o clara dar nuantata relatie a personajelor intruchipate de acestia. Rolul lui Molly, care nu vedea si era fericita, deopotriva care a trecut prin experienta socanta a vederii partiale, este interpretat cu ireprosabil firesc, dar si cu infinite nuante de Lelia Ciobotariu. Intrand cu nonsalant in pielea unui om fara simtul vazului, actrita merge cu preventia unui orb, are gesturile specifice acestuia, dar, asumandu-si aceasta conditie se simte libera si neingradita de acest handicap. Povestea vietii ei, cu bucurii si suferinte, ne apare fireasca si emotionanta. O revelatie o constituie tanarul actor Serban Pavlu, care creeaza, din replici simple si gesturi cumpanite, portretul insolit al lui Frank Sweeney, un aventurier atras de cele mai ciudate lucruri, avand pasiunea hoinarelii prin lume. Intre exprimarea iubirii pentru Molly si istorisirea peripetiilor sale de hoinar prin lume, Serban Pavlu confera ciudatului sau personaj credibilitate, astragandu-si si simpatia publicului. In fine, dar nu in ultimul rand, rolul batranului doctor oftalmolog Rice, care i-a redat, partial, vederea lui Molly, este jucat cu o infinitate de nuante si cu un cuceritor adevar de viata de catre Victor Rebengiuc. Acest actor, care adauga marelui sau har o experienta scenica de aproape jumatate de veac, te uimeste prin firescul reactiilor, prin profunzimea confesiunilor, prin naturaletea cu care stie sa para, tot timpul pe muchea dintre luciditate si usoara ameteala datorata excesului de whiskey. Se cuvine remarcat si faptul ca regizorul a pus in valoare si a potentiat acea calitate a textului dramatic, prin care portretul fiecarui personaj este creionat convingator prin interferenta marturiilor celorlalte doua. Fara indoiala, spectacolul "Molly Sweeney" se adreseaza unui public de teatru avizat, dispus sa asimileze virtutile unui text dramatic, in pofida faptului ca, prin constructia sa, aduce cu un spectacol-lectura. Este adevarat ca regizorul si cei trei interpreti au dat un relief emotionant acestui demers artistic. Un demers adresat unei elite a publicului de teatru, care va fi indrumat, dupa vederea montarii, sa reciteasca textul.