Pana prin 1997, am adorat si eu politicieni. Fara nevoia de a-i tine tot timpul de mana si a-i privi gales in ochi, fara orgasm si fara nici una dintre tanjirile amantului care nu si-ar abandona niciodata nevasta.

Totusi iubiri ca toate iubirile. Cum vine asta, o stiu multi. Parlamentarul sta calare pe o zebra costeliva, dar fiindca asteptarea indelung neimplinita de a avea in fruntea tarii niste caractere te face sa vezi giganti si printre pigmei, te uiti la omul politic ca la un maresal biciuind un cal alb. Chiar si acum, desi cunosc cat ii duce capul si ce hahalere sunt toti guvernantii ""cu nume"", mai vreau sa iubesc sau sa admir macar unul dintre fanfaronii scenei electorale.
Dupa 1997, am facut un reflex de respingere la toata lumea politicii, exact ca persoanele dezamagite in amor, gata sa deteste ceea ce pana nu demult au venerat. N-am fost chiar atat de bou, incat sa ma uit la Iliescu in extaz, cu ochii inlacrimati la ideea ca ni-l mananca de viu taranistii si elitistii, dar am fost suficient de vitel ca sa cred in Roman ca in razboinicul luminii, sa astept de la bicisnicul Radu Campeanu solutia liberala si sa slujesc la inscaunarea lui Constantinescu neconditionat, convins ca esecurile repetate in dragoste te fac, daca nu mai destept, macar mai prudent. Cu guvernarea lui Milica am avut beneficii. Mi-am intors toata nevoia de a iubi spre familie, mi-am facut o rezerva de sedative pentru situatiile in care as fi putut sa cad iar in limba dupa un sef de partid si am renuntat pentru totdeauna la convingerea ca mi-e dat sa salvez Romania, cam in felul in care orice intelectual in formare se leapada de mai multe exaltari umanitare dupa ce ia o blenoragie de la sotia magistrului sau.
Recunosc ca de cateva luni simt ceva confuz pentru Basescu. Nu iubire, nu incredere si nici macar vibratie la cauza. Simt exact ce simte si publicul de fotbal cand o echipa, nu conteaza care dintre cele doua de pe teren, o calca in picioare pe cealalta. Tot dragoste e si atunci cand te exciti la umilirea iubirilor mai vechi, dar una perversa. E clar ca politica e in stare sa nasca mari iubiri, dar tot atat de clar e ca sunt toate contra naturii. Ce, parca tarfa n-are nici un sentiment uns cu tandrete fata de bosorogul cu bani? E bine, de aceea, ca in orice puseu de erotism de partid si ideologic sa pleci de la realitatea, consecvent probata de istorie, ca senzualitatea politica e o perversiune. Ca ar putea exista si perversiuni mai urate, dar nu mult mai mari si mai frecvente.
Slava Domnului ca putem sa iubim femei, copii, catei, opere de arta, insule tropicale, cai de curse, munti, soprane, meserii. De ce sa ne mai incarcam simtirea, si asa deturnata de iubirea de televizor, de celulare si de manele cu atractii vinovate pentru deputati, senatori, premieri si ministri? O sa vina Judecata de Apoi si vom fi intrebati asa cum se intreaba acolo Sus: ""Ia spune, omule, pe cine ai iubit tu in viata mai mult si mai mult, afara bineinteles de Mine?"" Stiti ce-o sa zica Dumnezeu daca vom raspunde: ""Pe Gigi Becali""? O sa zica: ""Daa€™ prost mai esti ma, mortule!"".