Cronica muzicalaOpera Nationala -Redivivus

Montat pe scena Operei Nationale din Bucuresti in urma cu mai bine de un deceniu, intr-o versiune destul de discutabila, spectacolul cu "Aida" de Verdi a atras, zilele trecute, un public numeros, dornic sa asculte muzica atat de indragita a celebrei partituri in interpretarea unor voci "adevarate", tinere si in sfarsit adecvate nivelului pe care il asteptam - melomani si specialisti deopotriva - in fiecare productie a teatrului care, dupa cum se pare, incepe sa reaminteasca faptul ca este, totusi, prima scena lirica a tarii.
Daca in rolul titular, soprana Roxana Briban nu a fost intr-o forma stralucita (glasul sau splendid, dar mult prea "innegrit" pentru a parea dramatic, sunand uneori "sub ton" si cu stridente in acut, pianissimele cu care ne-a impresionat intotdeauna, de aceasta data... nu s-au auzit, adoptand de asemenea o maniera interpretativa excesiv melodramatica, punctata de strigate, hohote de plans, exclamatii si atitudini cel putin ciudate), in Radames am aplaudat un excelent tenor bulgar - Kamen Chanev -, cu timbru si acut cuceritor, amplu, sigur si metalic, incantator pentru cei care, de multi ani, tot asteapta sa auda o astfel de voce si pe scena noastra, trecand de aceea cu vederea faptul ca planul expresiv nu a prea intrat in preocuparile sale; sa speram ca tanarul solist va deveni o prezenta cvasi-permanenta in stagiunile curente de la ONB. Si tot in debut in acea montare, mezzosoprana Aura Twarowska, invitata de la Opera din Timisoara, a conferit stralucire si consistenta personajului Amneris, glasul sau generos, interpretarea vocala si scenica pe masura, muzicalitatea si stiinta de a canta in ansamblu impunandu-se pregnant, micile accidente fiind cu totul secundare, spectatorii bucurandu-se si de aceasta data sa descopere in sfarsit o Amneris veritabila. Iar daca britonul Gheorghe Mogosan de la Cluj a sustinut rolul Amonasro in maniera deja binecunoscuta, vocea curata, ampla, egala si penetranta fiind argumentul sau "forte" (mai putin cel interpretativ), pana si rolul episodic al Mesagerului a constituit o veritabila surpriza, pentru ca un tenor cu voce de aur - Vlad Mirila - a aparut in primul sau spectacol, uimind prin frumusetea materialului vocal, condus cu ingrijire si temperament, avand toate datele pentru a face o cariera spectaculoasa, cu conditia fundamentala de a se perfectiona in tainele partiturii (generic vorbind); un bas cu glas de tunet - Horia Sandu - in Ramfis, un altul - Stefan Schuller - corect in Rege, o soprana - Simonida Lutescu - adecvata pentru Marea preoteasa, au completat o distributie echilibrata, implinita prin evolutia corului (pregatit, ca de obicei, de maestrul Stelian Olariu), omogen, suplu, capabil sa sustina momentele eroice sau sa impresioneze prin pianissime impecabile si dramatism tensionat; orchestra, a carei prestatie a fost onesta dovedind ca poate conta si nuantat cu solo-uri ingrijite (desi contrabasii din ultimul act au sunat jenant), dirijorul Cornel Trailescu realizand in general o dozare buna intre fosa si scena (acoperind insa interventia solistei in scena Judecatii), imprimand adesea un tempo care nu a tinut seama de posibilitatile solistilor sau de intentiile lor interpretative.
In coregrafia anosta si plata din "Tabloul Triumfal", ansamblul de balet a marcat plictisit miscarile si, spre nefericirea noastra, am fost nevoiti sa-mi vedem din pe Tiberiu Almosnino - un nume de prestigiu de altfel - etalandu-si trupul dezglit cu multe kilograme in plus, "pufos", plimbandu-se la fel de indiferent pe scena, chiar daca a avut, alaturi de Laura Blica-Toader si Magdalena Radulescu, o partitura solistica. Din pacate, dupa ce am scris, in 2004, despre acelasi "balerin cu burta" singura urmare a fost... supararea pe semnatar si pastrarea bunastarii fizice, dizgratioasa pentru un dansator. Pacat. Poate la recuzita sa se gaseasca vreo mantie, ceva...
A fost insa un spectacol extraordinar prin nivelul general al interpretarii si prin atmosfera din sala (exceptand galeria care, ovationand-o insistent pe Aida - ceea ce, in pricipiu este laudabil pentru ca oricine poate avea "fani" ar trebui sa invete care este diferenta de reactie la stadion si la teatru), semn ca, intr-adevar, la Opera bucuresteana "se intampla ceva" - si se tot intampla bine, pentru ca directorul Constantin Ionescu-Arbore incearca si reuseste sa atraga publicul tanar - prin titlurile propuse, dar mai ales prin programarea unor artisti tineri si talentati, adesea in debut pe aceeasi scena, descoperind si oferind melomanilor nume noi care au toate sansele sa devina vedete ale ONB si, oricum, aduc un aer de prospetime si de entuziasm, un alt suflu si o alta atmosfera in Opera care, pe zi ce trece dovedeste ca doreste sa redevina ce a fost odata - un punct de referinta si de atractie in viata culturala a Capitalei, un simbol al liricii romanesti.

---

Despre autor: