De cand politia se uita cu teleobiectivul electronic in odaia privata a masinii mele, incerc sa evit, venind din Prahova, autostrada. Nu ca as fi eu mare vitezoman, nu ca as piti vreun secret militar in torpedou, dar mi-e sila de cotrobaiala asta acustica si vizuala prin viata oamenilor. In consecinta, de la Albesti-Paleologu o carmesc spre Urziceni, evitand Ploiestii. Drumul e mai lung, aproape pustiu, iar gropile iti incearca din greu amortizoarele. Si pe ale masinii, si pe ale tale. Camp cu putina zapada. La o suta de metri in fata se aprinde lumina intermitenta a unei jumatati de bariera. Concomitent se declanseaza acustic semnalul de pericol - geamat prelung, scheunat de pisici calcate pe coada. Opresc in spatele unei masini pline de noroi ca si a mea. Nu-i descifrez numarul. Butonez absent radioul in cautarea stirilor. Un anunt meteorologic ma obliga sa observ ca vremea din aparat nu coincide cu cea din preajma. Masina recepteaza o pala de vant din stanga. Atunci remarc vecinatatea unui caine care sta, privindu-ma fix, la o jumatate de metru de portiera. Blana, rarita, e alb-galbuie, iar patrupedul e triped. Piciorul drept din fata este retezat sub genunchi, unde s-a format o crusta cafenie. Cainele schiop imi urmareste atent miscarile. In dreptul autoturismului din fata, exact in aceeasi pozitie, langa usa soferului, este un alt caine, la fel de pricajit. I se vad coastele. Are in schimb toate cele patru picioare. Si el priveste rugator spre sofer, asteptand. Cotrobai prin anexele bordului. Ghinionul dracului. Nu gasesc nici un biscuit, un covrig, un rest de ciocolata. Recapitulez in minte continutul portbagajului. Nimic de mancare. Sunt tentat, asa cum raspund adesea cersetorilor copii de la semafoarele din Bucuresti, sa dau catelului o bancnota sau o moneda. Imi vine sa rad. Amar. Mi-e mila de caine. De unde Dumnezeu a aparut? Campul e pustiu. Undeva in apropierea liniei ferate, un rest de canton parasit. Langa el, in asteptare, alti doi-trei caini sfrijiti. Urmaresc incordati soseaua. In spatele meu se adauga o duba. In aceeasi clipa, un al treilea caine pleaca de langa baraca si isi ia pozitia rugatoare in dreptul usii soferului. Cainii, fara exceptie, par de la un azil al cainilor. Un lucru ramane socant: nici unul nu incalca perimetrul celuilalt. Nu se inghesuie doi la aceeasi masina. Din pacate, nici soferul din fata, si nici cel din spate nu arunca o bucata de paine amaratilor iernii din campie. Sunt absenti, au grijile lor sau sunt pur si simplu in situatia mea. Plec cu un sentiment apasator de vinovatie. Imi sun, pilotand spre Urziceni, un prieten din Albesti. Ii povestesc intamplarea. Rade. ""Sunt cainii cersetori de la bariera! Ii stie toata lumea: unul e schiop, altul chior. Fiecare are un betesug. Apar la sosea numai cand se aude semnalul barierei. Stau cuminti. Daca primesc ceva, multumesc dand din coada. Daca nu - si asta se intampla cel mai adesea - se resemneaza si asteapta o noua bariera si o noua coloana de masini"". L-am rugat, pentru a nu ma intoarce de la 20 de kilometri (primul sat intalnit in cale) sa duca mancare acelor amarati. Decontez eu cand ne intalnim. ""Stai linistit!"" - m-a asigurat amicul. Nu stiu daca a facut-o. Cainii de la Albesti, cu fete de oameni infirmi, ma obsedeaza. Si ei, ca si multi din ce in ce mai multi oameni, au descoperit in apelul la mila celorlalti ultima solutie de supravietuire. Oamenii, uneori, primesc amarate pensii de infirmitate. Cainii fara stapan de la bariera Albesti-Paleologu - Urziceni n-au decat rar sansa milei umane salvatoare.
Un post de radio cu stiri. Declaratii razboinice, fariseism, cotonogiri intre pretinsi frati politici. Un politician PD vorbeste mandru despre un megapartid care ar urma sa absoarba tot. Megapartidul este chiar PD. Megapartidul, in spatele caruia se decupeaza statura atletica a presedintelui Basescu, a primit de curand intariri chiar din familia prezidentiala: fiica cea mica, in curand pesemne soacra si nevasta. Cu mare galagie - se putea altfel?! - a intrat colaboratoarea de la Golden Blitz si Cotroceni. Am mai avut un megapartid din care am facut parte, de voie, de nevoie, multi dintre noi.
Campia, spre Bucuresti, cu araturi si miristi roase ca niste haine vechi, exhiba un abandon mineral si comunica o tristete de cadavru.