Tentatia de a reasculta Requiem-ul de Mozart a atras, sub cupola Ateneului, o adevarata avalansa de spectatori – foarte multi tineri – dornici sa asculte celebra partitura incarcata de frumusete, de un anume tragism si de reculegere, de ruga unui geniu care, cu ultimele puteri, la finalul unei vieti nedrept de scurte, a dat lumii inca o capodopera - un "cantec de lebada" care, print-un joc tragic al destinului ("istoria" comenzii acestei partituri nefiind nici astazi pe deplin elucidata) a facut ca ilustrul compozitor sa isi scrie propria pagina funebra.
De cativa ani, dirijorul Misha Katz, nascut in Rusia, stabilit de multa vreme "prin lume", a devenit un nume cunoscut in stagiunile noastre, programat in special pentru a conduce programe lejere, care permit si – intr-un fel – s-ar preta la "show"-ul pe care il face la pupitru. Dar ce legatura are cu Requiem-ul mozartian tot "jocul sau de scena", toata agitatia ce depaseste cu mult trairea fireasca a artistului, lasarea pe spate cu riscul de a cadea peste spectatori, ridicarea mainilor si a privirii, amenintator sau disperat, catre cupola (caci nu se poate spune... catre Ceruri), zbatandu-se ca la Judecata de Apoi, intr-un "balet" straniu, deplasandu-se din fata pupitrului, prabusindu-se "epuizat" la finalul fiecarei parti, pentru a-si aranja apoi pantalonii sau vesta, inainte de a ataca fioros urmatoarea sectiune a partiturii?
Inalt, slab, cu pletele in vant, cu maini lungi si degete asemenea, Misha Katz aminteste poate de romanticii dezlantuiti, simtindu-se probabil in largul sau in muzica lui Berlioz. Desi orchestra (deopotriva in uverturile la operele "Nunta lui Figaro" si "Don Giovanni") si corul Filarmonicii (pregatit de Iosif Ion Prunner) au sunat bine, omogen si sigur, raspunzand cu precizie indicatiilor dirijorale, realizand momente contrastante de efect, am ascultat o partitura fara urma de sacralitate, de interiorizare in ruga de o sensibilitate aparte (imi aminteam, in "Lacrimosa", cum in aceeasi sala a Ateneului, cand inca in vecinatate se tragea, iar tancurile impanzeau Piata devenita a Revolutiei, Cristian Mandeal si aceeasi Filarmonica au infiorat publicul care, ascultand, in picioare, plangea – la propriu – odata cu Mozart...); a fost insa un "mars" continuu, cu intensitati apocaliptice, intr-un tempo ametitor, mai aproape de "noaptea de Sabat" decat de ideea oricarui Requiem si cu atat mai straina creatiei mozartiene. In aceste conditii, nu se poate vorbi de stil, frazare, expresivitate, ci doar de o nedorita performanta in redarea unei partituri pe care ma intreb daca insusi compozitorul ar fi recunoscut-o...
Cvartetul solistic a reusit, in general, sa aduca transparenta si linistea sau reculegerea ceruta de superba muzica, soprana Elena Stancu incantand din nou prin linia pura si calda a demersului interpretativ, prin glasul facut parca pentru asemenea lucrari vocal-simfonice, egal, cu acut sigur si luminos, prin sensibiltate si muzicalitate, mezzosoprana Olga Csorvasi sustinand cu acuratete paginile in care vocea sa calitativa s-a incadrat echilibrat in ansamblu, tenorul Calin Bratescu demonstrand progrese demne de remarcat in interpretarea unui gen atat de dificil, conducandu-si glasul cu atentie, rezolvand pasajele "riscante" cu o tehnica tot mai bine pusa la punct, in timp ce basul Pompeiu Harasteanu a reeditat sutele de aparitii pe podium in care, egal cu el insusi, imperturbabil, si-a pus in valoare sonoritatea vocala invaluitoare, experienta cantului frumos, in tonuri estompate.
Delirul cu care a aplaudat publicul (care invada scarile, culoarele, orice coltisor "disponibil" in sala), nesfarsitele ovatii i-au rasplatit pe interpreti – pentru ca, pe buna dreptate, corul a fost un adevarat erou iesit victorios din "batalia" impusa de dirijor, orchestra a fost de asemenea la inaltime, cu suflatori excelenti, iar solistii vocali demni de lauda pentru felul cum au cantat si mai ales pentru "rezistenta" discreta dar ferma in fata agresivitatii celui de la pupitru; dar tare mi-e teama ca, de fapt, spectatorii (care cu siguranta in mare parte nu erau melomani avizati, dovada fiind si aplauzele dupa prima sectiune a lucrarii) au fost incantati in primul rand de spectatolul oferit de Misha Katz – pentru ca el in sine e un "personaj" intr-un "onemanshow" care nu are nici o legatura cu Requiem-ul mozartian, ci doar cu... el insusi. Si ar fi extrem de grav daca publicul ar incepe sa vina in sala de concert pentru ca acolo cineva "face circ" – desi poate ca este o modalitate originala de a atrage tinerii catre marea muzica... Dar undeva Sus, diafanul Mozart a suferit cu siguranta; si superba sa partitura nu merita un astfel de tratament "fioros" chiar in anul bicentenarului nasterii sale...