""Cucoana"" era, initial, apelativ pentru printese. Cu timpul a devenit termen de politete pentru femeile maritate.

A capatat, apoi, sens depreciativ, adica de femeie careia nu-i place sa munceasca, pentru ca munca nu-i de nasul ei. Prin extrapolarea acestui sens, neocucoana ar fi o persoana de genul feminin, care nu suporta praful, lumina excesiva, intunericul, umbra, mersul pe jos sau critica, pentru ca este deasupra tuturor acestor maruntisuri. Deasupra, in sensul ca ele n-au voie s-o atinga, intrucat ea, neocucoana, are statut preferential. Am preluat aceasta constructie lingvistica dintr-o schita a lui Aurel Baranga de prin anii a€™70, unde termenul avea ca referinta sensul usor peiorativ din perioada interbelica. Termenul i se potriveste ca o manusa invincibilei Teo care, in goana dupa audienta, s-a transformat din femeie in emisiune. Iar din partea femeiasca n-a mai pastrat decat ranchiuna pe concurenta si naduful pe presa care o critica. Ca si cand audienta ei (din ce in ce mai caznita, totusi) s-ar baza numai pe verva si inteligenta (care nu-i lipsesc),
nu si pe invitatii ei, manelistii.
De fapt, succesul lui Teo este facil si derizoriu, oricat ar incerca sa ne convinga de contrariul calupurile de publicitate din emisiune. Si n-ar fi o crima, la urma urmei, ca formatul e gandit pentru manelisti si intamplari de budoar. Problema e ca Teo incearca sa ne convinga tot timpul (prin atitudine si subintelesuri complice) ca ea n-are nici o treaba cu invitatul. Pe care-l taxeaza, din cand in cand, dar numai de ochii telespectatorilor si numai atat cat sa nu se prinda subiectul. Iar daca-i spui toate acestea, Teo se inflameaza. De-aia este neocucoana.