Cu mare veneratiune ne amintim ca taman pe data de 20 ianuarie 1880 aparea la Bucuresti, sub directia lui Alexandru Macedonski, revista Literatorul, expresia trambitata frumos a celeilalte directii fundamentale din literatura romana, cea de nuanta franceza. Literatorul isi incepe drumul taios intr-o duminica - aceasta va fi pentru multa vreme ziua de aparitie a publicatiei! - si isi doreste sa se afle in banca si in barca opusa "Junimii". In premiera pentru presa culturala nationala, cercul de colaboratori se extinde cu cativa autori frantuji, din nefericire nu chiar din cei de prima linie, iar inca din primele numere gazeta atrage semnatura venerata a lui Alecsandri, cel mai important scriitor roman al vremii. Nu mai adaugam si faptul ca aparatul asa-zicand teoretic este de la bun inceput polemic si legat sincronic de ultimele experiente modernisto-simboliste.
Asadar, pe de o parte "Junimea" hegeliana si pesimista a lui Maiorescu, pe de alta "Literatorul", instrumentalist, frantuzit, usor decadent si antiintelectualist al lui Macedonski. Doua spirite opuse, care se vor ignora sau injura reciproc, doua spirite totusi inalte, indiscutabil de aceeasi anvergura, unul rigid si nemtesc, cu barbison, altul imprevizibil si gongoric, cu musteata rasucita si cu pince-nez arogant-mediteraneean. Indiferent de cum vor evolua Romania si limba romana, Maiorescu este coordonatorul primei echipe de mari scriitori (desi indraznesc sa observ ca primul profesionist al condeiului si primul indrumator este Eminescu, totusi!), in timp ce Macedonski este primul poet important, dar si prozator, in cheie modernista din literatura noastra.
Literatorul apare cu intermitente aproape doua generatii (mai precis, treizeci si opt de ani, intre 1880 si 1918) si difuzeaza la noi cele mai la moda formule literare, pana la simbolism, parnasianism, decadentism. El face trecerea de la romantismul eminescian la retorica moderna si la sucita sintaxa argheziana.
Ei bine, dupa 1991 publicatia reapare sub conducerea lui Marin Sorescu, scriitor cam din aceeasi stofa macedonskiana si - dupa anul 1996, al trecerii in nefiinta a poetului - pana in prezent, sub directa supraveghere a prozatorului de interes national Fanus Neagu. Blestemul intermitentei urmareste revista prin anii ministeriatului lui I. Caramitru, are loc si un proces, la propriu, pierdut de actor, defileaza mai multi coordonatori, mai multe comitete redactionale (din care ma mandresc ca am facut si eu parte, alaturi de profesorul Eugen Simion, George Cusnarencu, Lucian Chisu, Mircea Micu, Andrei Grigor, Razvan Voncu, Mihai Popescu, Radu Baiesu, Marin Stoian, dar si Ion Cocora alaturi de regretatii Valeriu Cristea si Gheorghe Tomozei), mai multi colaboratori (de la o gramada de debutanti pana la D. R. Popescu, Doinas, Dumitru Micu, Virgil Tanase, Mihai Ispirescu, Titus Popovici si multi altii) pentru ca in cele din urma revista sa-si urmeze drumul si destinul. In penuria de reviste literare romanesti, cu adevarat valoroase, a momentului - un paradox, chiar daca apar foarte multe, nu conteaza decat vreo doua, trei - publicatia are programul ei. Ca si seria "veche", Literatorul sustine, fireste, literatura romana moderna si se dovedeste o revista intens polemica, uneori chiar iconoclasta, bine scrisa, atenta la veritabilele valori nationale, care respinge excesele elitiste gaunoase si clandestine si care incearca sa fixeze o directie estetica simpla, clara, scuturata de influentele nefaste ale politizarii si ale globalizarii excesive din ultimul deceniu al veacului XX.