Romanii au avut una dintre cele mai stranii experiente istorice in privinta serviciului public. Pe cand, in Occident, serviciul public modern cauta sa regleze parte a raporturilor intre cetatean si stat, in provinciile romanesti s-a incercat o forma mimetica a celei vestice, cu finalitate in relatia autocrat-stat. Cu distinctiile de rigoare, din secolul al 18-lea pana in veacul al 20-lea, cetateanul sustinea serviciul public conform rigorilor regimurilor autocrate, pentru a primi, in schimb, nu ceea ce isi dorea, ci ceea ce i se repartiza. Si inca ceva: la noi, inca din secolul al 18-lea, serviciul public a fost intr-o permanenta criza financiara. De ce? Pentru ca, totdeauna, Trezoreria statului ii repartiza doar ramasite bugetare, in consonanta cu gradul dezinteresului fata de cetatean.
Serviciul public este cel care asigura producerea si distributia bunurilor publice - de la legiferare si guvernare, pana la educatie, sanatate, ordine publice, etc. Bugetul public este cel care finanteaza accesul la bunurile publice. Pe masura ce standardele si pretentiile cetatenilor au crescut, iar structura, functionarea societatii au devenit mai complexe si dezvoltate, si producatorii bunurilor private s-au implicat direct si/ sau indirect, in modernizarea si dezvoltarea serviciului public. In felul acesta, s-a dorit a se oferi cetateanului servicii publice depolitizate, profesionalizate, eficiente si de calitate superioara. De altminteri, aceste criterii le promoveaza si Statele Membre ale Uniunii Europene.
In Romania zilelor noastre pot fi auzite frecvent precizarile „lucreaza la privat" sau, uneori cu dispret ori auto-compatimire, „lucreaza la stat". Fara a insista asupra contextului si sensurilor acestei exprimari, vom sublinia ca, cel mai adesea, „a lucra la stat", deci in general pentru sectorul bunurilor publice, inseamna o desconsiderare nu numai sociala, dar chiar si profesionala. A munci pentru a asigura cetateanului bunuri publice, in Romania, este mai putin important si meritoriu decat a munci, sa zicem, in domeniul bancar, pentru producerea unor bunuri private. Expresie a polarizarii sociale nesanatoase, asemenea manifestari dau nastere unor atitudini „de piata" discriminatorii, frizand nu doar limitele bunului-simt, ci si ridicolul. In orice caz, consecinta principala este ca piata bunurilor publice ramane nedezvoltata, iar calitatea serviciului public nu creste, spre nesatisfactia cetateanului nevoit sa apeleze la acesta.
Intr-o situatie de acest gen se aflau si statele occidentale in urma cu un secol. Investitia in bunurile publice s-a accelerat, dupa al doilea razboi mondial, in cea mai mare parte a ariei euro-atlantice. Atat in ceea ce priveste infrastructura, cat si ridicarea statutului social si profesional al celor care munceau in domeniu. In unele state occidentale s-a intarit nu numai statutul social-material al „servantilor publici", dar si cel moral, de prestigiu. Astfel, s-a considerat ca dezvoltarea economica a statului fara o apreciere a serviciului public mentine statul in contradictie cu cetatenii discriminati, iar slabirea institutiilor publice inseamna ca insusi statul este slab. Ceea ce genereaza nu numai riscuri interne, dar si internationale.
Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana presupune si un alt tip de abordare a sectorului serviciului public. Evolutia legislativa, institutionala, reforma administratiei publice, sanatatea, educatia, etc. reprezinta jaloane importante ale compatibilizarii societatii romanesti cu standardele europene. Asadar, neincluderea bunurilor publice pe lista prioritatilor pregatirii pentru aderare, va pune cetateanul roman nu numai in postura de subiect discriminat in interior, dar, dupa aderare, intr-o discriminare flagranta fata de cetatenii din celelalte state membre ale Uniunii Europene. A mentine functionarul public, medicul, profesorul, etc. in situatie salariala-sociala de nivel inferior celor care sunt antrenati in producerea si distributia bunurilor private inseamna a promova discriminari si distorsiuni in propria societate, proiecteaza, cu buna-stiinta decizionala, ca statul roman sa fie un stat slab. Iar beneficiile aderarii se vor indrepta spre cetatenii Romaniei in ritmul si volumul relationate la decizia de a avea un stat puternic sau un stat slab, ca membru al Uniunii Europene.
Cu alte cuvinte, cetateanul sa aiba in vedere, continuu, cine decide, cine plateste, cine foloseste (patimeste).
Prof. Univ. Dr. Vasile PUSCAS - Institutul de Studii Internationale Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca