Viata ca un roman - "Am nascut in inchisoare!"

Ioana Berindei nu este personaj de poveste. Destinul ei, impartit in mii de bucati, este retrait de doamna Berindei in recenta carte de convorbiri a Laviniei Betea: ""Am facut Jilava in pantofi de vara"", aparuta la Editura Compania. De data aceasta, cu calm, cu umor negru pe alocuri, cu blandetea unui om care, odata incercat, cu greu mai poate fi surprins de ceva.

Bataie, frica, racoare, tortionari, urina, nastere... Prin cartea ""Am facut Jilava in pantofi de vara"", Ioana Berindei, fila cu fila, face inventarul sumbru al unui trecut care si acum, rememorat, provoaca fiori. Soarta ei tragica o scoate din randul lumii obisnuite, iar intamplarile prin care a trecut o transforma intr-un martir exemplar al victimelor comunismului.
""MICA PRINTESA"". Au trecut de atunci mai bine de 55 de ani. Femeia suava si mereu blanda marturiseste ca, ""dupa atata suferinta, i-am iertat pe toti, iubirea este mai mare..."". Dar nu a uitat niciodata loviturile de la dus, cu batul cu care se aducea hardaul, ale unui militian sau cimentul rece pe care a trebuit sa doarma, si nici mirosul intepator de urina pe care trebuia sa-l suporte ea si inca 46 de femei, colege de celula. Ioana Berindei este poate una dintre multele femei care si-au vazut tineretea sfaramata de zidurile inchisorilor. Dar poate printre putinele care s-au nascut in chip norocos la Paris. Era considerata ""mica printesa"", ""una dintre cele dintai domnisoare de ""familie"".
Copilaria i-a fost fericita. Timpul se scurgea printre lectiile de pian si de limbi straine pe care cele doua fiice ale familiei Hudita le luau in particular. Adeseori se amestecau printre picioarele oaspetilor de seama care le calcau pragul casei. Printre ei s-au aflat Iuliu Maniu si Gheorghe Bratianu, cel care avea sa-i fie si nas de casatorie. Pana la varsta de 5 ani a locuit la Paris, alaturi de parinti, timp in care tatal sau, Ioan Hudita, isi facea lucrarea de doctorat. Reintoarsa in tara, Ioana Berindei a trait un timp fericit in care a reusit sa uite anii razboiului, cu puterea si curajul pe care numai dragostea ti le putea da. S-a casatorit cu barbatul pe care si
acum, dupa 60 de ani de casnicie, il priveste cu o deosebita dragoste, si-a continuat studiile in Istorie, au avut un copil, pe Mihnea.
BILETUL SI GRATIILE DE INCHISOARE. Toate s-au spulberat insa dupa ce comunistii au venit la putere. Tanara doamna Berindei era fiica secretarului general adjunct al PNT si nora uneia dintre familiile de traditie ale liberalilor. Puterea comunista nou-instalata avea sa-i puna imediat stigmatul de ""dusman al clasei muncitoare"". In doar trei ani, 22 de membri ai familiilor Hudita si Berindei au fost arestati si trimisi in inchisoare, printre care si parintii sai. Povestea arestarii nici acum nu are noima pentru Ioana Berindei: ""Eu nu facusem decat sa duc un bilet mamei mele scris de un taranist care facea spionaj, Cozlovski. El cerea sa fie gazduit pentru cateva zile de familia mea. Nu stiam nici eu, nici mama ca el face spionaj"". Lucrul acesta n-a contat. Ioana Berindei avea sa simta sudoarea inghetata a celulelor din inchisorile de la Jilava si Vacaresti timp de trei ani. Acolo nu mai era nici mica printesa, nici licentiata magna cum laude in Istorie. Dintr-odata era ""naparca"" care in ziua de Craciun spala ferestrele inchisorii, ca apoi sa devina ""Bortosica"". ""Cateodata ne aduceau un hardau cu zarzavaturi si ciocanele. Ciocanelele erau niste picioare de porc, de vaca si ramaneau bucatele de os care nu puteau fi mestecate. Cand ne aduceau mancare, sefa camerei care impartea spunea: «Lui Bortosica sa-i dam jumatate de polonic de ciocanele, sa roada la ele, pentru Bogdanel.» Ziceau ca o sa fie baiat...""
Datorita sarcinii, femeia a reusit sa scape de Jilava. A ajuns la Vacaresti. Aici a putut sa comunice cu familia printr-o carte postala: ""De ziua lui Dan am cerut voie sa-i trimit o carte postala. M-au pus sa scriu ca sunt foarte bine. Am scris. Dar am adaugat sa-mi trimita burtiera de sarcina. Numai asa a putut sa-si dea seama ca sunt insarcinata"", povesteste doamna Berindei una dintre incercarile cele mai crunte din existenia sa. ""Sotului meu i-a fost tare greu"", spune dumneaei. ""Cand m-am intors din inchisoare l-am intrebat pe Mihnea, care avea 5 ani, ce sa-i aduc. «Adu-mi ceva ieftin», a raspuns copilul. Ca sa vedeti ce era in mintea lui. Dan il invatase sa fie cumpatat, sa se multumeasca doar cu cat se putea!""
SUPRAVEGHERE UMILITOARE. Ruxandra, fetita sotilor Berindei, s-a nascut sub ochii militienilor si ai ofiterului politic al inchisorii Vacaresti. Mama a trait atunci umilinta fara precedent a facerii supravegheate politic. Isi aduce aminte de bratul ofiterului cu mana proptita in perete, pentru ca, in chinurile nasterii, piciorul femeii sa-si gaseasca un punct de sprijin. In minte ii apare chipul fetitei, dupa cateva luni de viata in celula: ""Ce infometata era Ruxandra cand a venit acasa!"", povesteste doamna Berindei din spusele sotului ei, care avea sa aiba grija de cei doi copii, Mihnea si Ruxandra, mai bine de un an. ""Am facut cerere ca Dan sa ia copilul acasa. Nu mai aveam ce mancare sa-i dau. Inainte de a fi judecata si condamnata primeam de la Interne lapte, biscuiti si... struguri, vara. Dupa condamnare, s-a sistat hrana fetitei. Si mancarea pe care o primeam eu o spalam si i-o dadeam Ruxandrei. Spalam boabele de fasole, spalam bucatile de cartofi ca sa poata inghiti. Incepea sa slabeasca. Dupa 11 luni a fost luata acasa. In toata aceasta perioada, Dan a facut cereri peste cereri, iar eu ieseam mereu la raport, rugandu-i sa o lase pe Ruxandra acasa. Dupa ce a fost adusa acasa, manca intr-una, astfel ca, scapata o vreme din ochi, a mancat abajurul unei lampi, asa foame mare avea...""
SECRETARA ""MAGNA CUM LAUDE"". Au urmat de atunci zile chinuitoare pentru proaspata mamica. Desi stia ca cei doi copii sunt in grija tatalui lor, nelinistea nu a incetat. Dorul era mare. Grijile chinuitoare. Dupa sapte, opt zile, Ioana Berindei s-a imbolnavit de icter. Avea sa-si revada copiii abia in 1953, cand a fost eliberata. Perioada care a urmat nu a fost deloc usoara. Doi ani de domiciliu fortat, audiente peste audiente, doar-doar isi va putea gasi un loc de munca. A reusit in cele din urma, prin nenumarate interventii din partea prietenilor tatalui sau. S-a angajat la un departament de cultura, unde scria istoricul monumentelor care se restaurau la Sucevita, Moldovita, iar banii ii primea din trei in trei luni. Ca mai tarziu, timp de 16 ani, sa fie secretara la Institutul de Arhitectura ""Ion Mincu"", desi absolvise Istoria ""magna cum laude"".

CONVORBIRI DESPRE TRECUT

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe