De un deceniu si jumatate, spatiul ex-iugoslav se afla, aproape in permanenta, in atentia opiniei publice europene. Cu toate aceastea, se poate observa ca, daca excludem multele carti de propaganda, lucrarile stiintifice care sa analizeze cauzele declansarii acestei tragedii sunt extrem de putine.
Intre ele, la loc de cinste sta, indiscutabil, lucrarea profesorului Stefano Bianchini, Problema iugoslava, aparuta in 1999 si accesibila noua, intr-o versiune actualizata pana la nivelul anului 2003, in traducerea Luminitei Cosma*. Este o lucrare ampla, care porneste, in analiza fenomenului iugoslav, de la destramarea Imperiului otoman si (re)constituirea identitatilor nationale la popoarele sud-slave, urmarind dialectica raporturilor centralism-federalism, in constituirea primelor state nationale (Serbia si Bulgaria) si, ulterior, a Iugoslaviei interbelice. De asemeni, nasterea mitului politic titoist este analizata cu o remarcabila finete, in paralel, insa, cu expunerea dinamicii societatii iugoslave postbelice. La final, autorul – specialist recunoscut in istoria Balcanilor, profesor la Universitatea din Bologna – ofera si un set de explicatii ale traseului parcurs, in istoria recenta, de Iugoslavia post-titoista, pana la destramare.
Cartea porneste de la momentul in care, pe fondul decaderii Imperiului Otoman, se (re)constituie identitatile nationale in Balcani. Stefano Bianchini arata, cu dovezi incontestabile, ca, in ciuda nationalismului radical din istoria recenta, iugoslavismul apare, practic, odata cu fenomenul contrar, al refacerii identitatilor scufundate in magma indistincta a Turcocratiei. Cu exceptia fenomenelor extremiste, pre-fasciste (de tipul miscarii si ideologiei croatului Ante Starcevic, cea mai mare parte din elita sud-slava este preocupata ca, sub o forma sau alta, sa creeze, pe ruinele imperiilor defuncte, o „federatie danubiana". Limitele acesteia, pana la 1878, variaza, incluzand – in conceptia diferitilor teoreticieni – si Bulgaria sau Albania.
Imprejurarile ulterioare primului razboi mondial fac posibila proclamarea Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, devenit, in 1929, Iugoslavia. Stefano Bianchini analizeaza succint, dar extrem de limpede, viata ei interna, marcata (ca si in celelalte monarhii danubiene) de presiunea revizionismului si de tentatia totalitarismului. Cu toate aceastea, destramarea Iugoslaviei centralizate si monarhiste nu este provocata de cauze interne, ci de atacul german din 6 aprilie 1941.
Cel de-al doilea razboi mondial aduce, pentru Iugoslavia, nu numai destramarea, ci si ororile fascismului. Este fundalul pe care apare Josip Broz, zis Tito, al carui mit se intemeiaza pe rezistenta partizanilor sai in fata ocupatiei naziste. Tito, desi era croat, a fost un iugoslavist convins si a executat un balet complicat printre popoarele si minoritatile din Iugoslavia, incercand sa mentina echilibrul statului multietnic. Si reusind, dar cu pretul (se va vedea dupa moartea lui) amanetarii viitorului acestuia.
Exceptionala, prin obiectivitate si prin acuitatea observatiei, este analiza ultimului deceniu din viata Iugoslaviei, cel care incepe imediat dupa moartea lui Tito, survenita in 1980. Este analiza unui paradox: cel mai bogat si mai liberal stat socialist nu numai ca rateaza tranzitia catre democratie si economia de piata, dar si dispare de pe harta. Cum demonstreaza profesorul Bianchini, decapitarea conducerii liberale a Ligii Comunistilor din Serbia (survenita in 1971), confuziile constitutionale din 1974 si inexistenta unei societati civile purtatoare a vectorilor democratizarii reale a vietii sociale au transformat o criza economica intr-una statala. Aceasta din urma s-a soldat cu disparitia Iugoslaviei si a generat si conflictele din perioada 1992-1999.
Fireste, analiza profesorului Bianchini nu este perfecta. Marea ei slabiciune consta in absenta aproape desavarsita a fundalului si influentelor externe in constituirea si, ulterior, destramarea Iugoslaviei. Imperiul otoman, cu tot ceea ce a adus el negativ in viata slavilor de sud – turcirea fortata, lichidarea culturii, dar mai ales purificarea etnica din Kosovo si Metohia, vestul Macedoniei si Rumelia –, lipseste cu totul din carte. De asemeni, Stefano Bianchini nu pare a observa ca una dintre cauzele conflictului sarbo-croat o constituie existenta, inca din perioada (re)constituirii identitatilor nationale, a doua planuri concurente de constituire a Iugoslaviei: unul, franco-rusesc, vizand o Iugoslavie in jurul Belgradului, celalalt, austro-ungar, incercand o Iugoslavie in jurul Zagrebului. Nici rolul Vaticanului in aprinderea sarbofobiei in mijlocul croatilor nu este evidentiat, dupa cum, in expunerea destramarii Iugoslaviei, factorul interventiei externe este, in mod straniu, ocultat. In fine, situatia din Kosovo este expediata in stereotipuri, fara a se intra in substanta istorica a crizei.
Cu toate aceste minusuri, cartea profesorului Stefano Bianchini este, spuneam, splendida. Concluziile ei sunt incontestabile: tragedia iugoslava este o tragedie europeana si nimic din ce s-a intamplat acolo nu e exclus sa se repete in orice alta parte a continentului.
Motiv pentru care Problema iugoslava este o lucrare obligatorie pentru toti cei care se ocupa, intr-un fel sau altul, de spatiul balcanic.
__
* Stefano Bianchini – Problema iugoslava, traducere de Luminita Cosma, Editura All, 2005.