Nu demult, s-a petrecut un eveniment cu importante semnificatii, dar care nu a fost analizat cum se cuvine de presa moldo-valaha. Este vorba de ratificarea, de catre Marea Britanie, a Tratatului de aderare la Uniunea Europeana a Romaniei si Bulgariei.
Indraznesc sa afirm ca a fost un eveniment major, a carui deschidere strategica se va vedea in anii care vin, in disputele care se prefigureaza deja in sanul Uniunii Europene. A fost, totodata, un puternic semnal pe care ni-l da Marea Britanie, si ale carui invataminte trebuie sa le intelegem.
Sa constatam, mai intai, ca britanicii s-au tinut de cuvant. Au promis ca ratifica tratatul inaintea Raportului de tara din mai si au facut-o, in ciuda relativ complicatului lor sistem parlamentar. Aceasta celeritate este ea insasi purtatoare de semnificatii, cata vreme se cunoaste reticenta cu care, in general, Marea Britanie a privit Romania in istorie, ca si conservatorismul ei in materie de afaceri europene.
Sa constatam, apoi, ca gestul britanic a fost imediat urmat de Olanda. Un alt semnal pe care trebuie sa-l intelegem, cu atat mai mult cu cat o initiativa similara cazuse la vot, in Parlamentul de la Haga, la sfarsitul anului trecut. Or, de atunci si pana acum nu s-a schimbat nimic, nici in Olanda, nici in Romania. Insa Tara Lalelelor, legata prin traditia antifranceza si prin vechi legaturi dinastice de Batranul Albion, a asteptat decizia britanica si i s-a conformat fara discutie. Aceasta inseamna ca, de acum incolo, daca dorim sa stim ce semnale vrea sa ne transmita Londra, trebuie sa privim atent ce gesturi face Olanda.
Sa nu uitam, de asemeni, contextul european in care s-a produs ratificarea acestui tratat. Sub conducerea lui Tony Blair, Marea Britanie a torpilat bugetul UE, criza al carei sfarsit, deocamdata, se banuieste, insa... nu se intrevede. Cum Londra nu participa nici la Spatiul Schengen, nici la Zona euro – intretinand, abil, si rezistenta fata de aceasta din urma a unor state ca Suedia sau Danemarca –, ratificarea Tratatului de aderare la UE a Romaniei si Bulgariei nu este o opera de caritate, ci o extrem de abila lovitura diplomatica. Luand-o inaintea Frantei, britanicii lovesc cel putin trei iepuri dintr-un foc:
1) pun capac criticilor care ii acuza ca vor sa saboteze proiectul constructiei europene, 2) mai mult, se afirma ca importanti promotori ai extinderii, chiar catre zone care deocamdata nu fac obiectul acestui tratat (Balcanii de Vest, in speta), si 3) incep sa coaguleze un grup destul de puternic de state in jurul viziunii britanice a UE. Sa recunoastem ca este o lovitura de maestru, prin care Londra reintra in joc, trimitand semnale inclusiv Berlinului, unde revenirea la putere a liniei pro-americane face posibila reluarea discutiei despre inlocuirea Frantei, din tandemul conducator al Europei Unite.
Sa nu ne culcam, insa, pe ureche. Ratificarea Tratatului de aderare la UE a Romaniei si Bulgariei nu inseamna, pentru nici unul din cele doua state, o garantie indestructibila. Ca orice mare diplomatie, si cea engleza a lasat deschisa o poarta pentru o actiune contrara. Este vorba despre votul europarlamentarilor britanici, care nu e deloc obligatoriu sa-l repete pe cel din Parlamentul londonez! Altfel spus, la Bruxelles, daca o va cere conjunctura, ne putem trezi cu o puternica opozitie din partea reprezentantilor britanici. Cu cat vom da mai multe motive, cu atat riscam ca aceasta neplacuta eventualitate sa se materializeze.
Salutand acest vot, sa nu ne grabim sa blamam Parlamentul Frantei pentru intarzierea cu care, in ciuda promisiunilor ferme ale presedintelui Chirac, procedeaza la studierea Tratatului de aderare a Romaniei la UE. Sa nu uitam ca Franta este o mare democratie, in care Executivul se supune Legislativului, si nu invers (ca la noi). Probabil ca pentru parlamentarii francezi integrarea europeana a Romaniei nu este o urgenta, mai ales in contextul crizei post-extindere. Probabil, de asemeni, ca repetatele – si inacceptabilele – insulte ale Presedintiei Romaniei la adresa Frantei si-au spus si ele cuvantul in lentoarea cu care legislatorii francezi examineaza tratatul in cauza. Nu este deloc vina oficialilor de la Paris ca rezultanta tuturor acestor evolutii a facilitat lovitura diplomatica a Londrei.
Britanicii, asadar, s-au tinut de cuvant si au facut ceea ce domnul Ambasador Quinton Quayle a promis ca vor face. Ceea ce nu poate decat sa ne multumeasca. Mai trebuie, insa, sa intelegem si ca, intrucat englezii isi respecta cuvantul dat, n-ar strica sa ni-l respectam si noi, macar atunci cand tratam cu ei. A repeta, fata de Londra, comportamentul avut fata de Paris ar insemna sa ne castigam un adversar pentru care notiunea de uitare nu exista.