In sfarsit, dupa patruzeci si trei de ani, sub egida Academiei Romane, o noua Gramatica a limbii romane vede lumina tiparului. De fapt nu chiar dupa atata amar de vreme, ci mai putin, vreo patruzeci, caci Gramatica din 1963 a beneficiat de o a doua sa editie in 1966, revazuta si adaugita, retiparita apoi si aceasta, printr-un supliment de tiraj, in 1972. Si ce importanta are o astfel de intreprindere, s-ar putea intreba nespecialistii si/sau rauvoitorii, ce daca nu a aparut de atat de mult timp? Pai are, caci Gramatica descrie si da norma de functionare a diverselor compartimente ale limbii, este un etalon al vorbirii ingrijite, al inscrierii cuvintelor si al acordului acestora in propozitii si in fraze. Este taman rostul Academiei, de la infiintarea ei si de aiurea, adica inventarierea vorbelor dintr-o limba intr-un dictionar si stabilirea regulilor de imbinare a lor intr-o gramatica! A nu se confunda, fireste, cu dictionarul si cu, eventual, indreptarul ortoepic, ortografic si de punctuatie, care stabilesc pronuntarea si scrierea corecte intr-o limba. Ea ar fi putut aparea mai devreme daca diverse cauze interne, obscure sau aparent obiective nu ar fi tot amanat-o, printre acestea figurand, desigur, cearta deloc productiva a filologilor pentru scrierea cu "a". Filologi aflati din pacate cu o treapta mai jos fata de marile figuri din materie, care sunt astazi nume de institute de profil la Bucuresti, Cluj-Napoca si Iasi sau macar fata de nivelul profesorilor generatiei mele, regretatii Coteanu, Vasiliu, chiar Cazacu, pentru a nu mai vorbi despre Graur, celebru si prin transmiterea radiofonica a cronicii sale lingvistice. Cearta ridicola, pentru marele public, caci, desi limba tinde sa se simplifice, introducerea unui semn grafic ce reia un sunet deja existent si ii da o anumita distinctie nu impieteaza cu nimic decat cu o regula de scriere, intotdeauna anturata de exceptii ca in orice limba de pe pamant, in interiorul cuvintelor. Asumata, de altfel, acum de cateva generatii bune de alumni. Adevarat este ca ea, Gramatica, nu ar fi aparut nici in ziua de azi daca nu ar fi existat ambitia si osardia presedintelui Academiei, profesorul Eugen Simion si a directorului Editurii acestei onorante institutii, scriitorul D.R. Popescu. Plus a directorului Institutului "Iorgu Iordan-Al. Rosetti", academicianul Marius Sala, alaturi de un colectiv pastorit de profesoresele Valeria Gutu Romalo, Pana Dindelegan, Dana Manea, Marina Sala si altele.
Impartita in doua volume, GALR, adica Gramatica limbii romane, despre care ne ocupam aici (lingvistii au obiceiul si mania de a-si abrevia opurile - tratate, dictionare, atlase etc!) se oranduieste in doua mari unitati : cuvantul si enuntul. Acestea aduc, intrucatva, cu vechile noastre parti de vorbire si de propozitie, nu va speriati, peste care s-au mai presarat noile cunostinte (semn, sistem, discurs, comunicare) extrase din gramaticile frantuzesti transformationale, dar mai putin generative. Distinctia dintre gramatica generala, ca stiinta normativa, a priori si cea particulara, a posteriori, ca arta combinatorie de cuvinte in diverse idiomuri, prezenta unor termeni precum aceia de semn, idee, corelare sau enunt apareau inca din tomul VII al Enciclopediei sau al Dictionarului rational al stiintelor, artelor si meseriilor, aparut in 1757! Fireste, daca limba este un sistem in mers, si gramatica este un fel de stiinta ce trebuie sa reaseze si sa reinterpreteze faptele de limba si sa analizeze concretizarea lor in limbaje specifice, functionale. Din antichitate, din Evul Mediu, de la Port-Royal si, la noi, din timpii lui alde Macarascu citat de Creanga, cercetarea gramaticala se afla intr-o continua evolutie. Lucru prezent si valorificat aici, de altminteri, primul volum descriind unitatile lexicale iar cel de-al doilea ansamblurile sintactice. Chestiunea care se pune inca din start este in ce masura aceasta noua Gramatica a Academiei se va adresa numai cunoscatorilor, sau se va plia si pe mintea elevilor si a publicului larg. Sigur, o lucrare ampla, la care participa nu mai putin de douazeci de autori (fata doar de o duzina, ajutati de J. Bick, in cazul din 1963!) nu este si nici nu poate fi cea mai omogena intreprindere din domeniu. Cu toate acestea, GARL recent lansata in Aula Academiei Romane joia trecuta se constituie intr-o reprezentativa si la zi asezare a Limbii Romane, ca descriere si ca ca mod de intrebuintare. In final, doua amendamente: receptarea ei va fi plina de hartoape mentale, fiindca in democratia romaneasca insasi normele lingvistice pot fi contestate si repudiate (vezi prezentarea tendentios-epidermica a unei modeste spicherite care confunda DOOM-ul - Dictionarul Ortografic, Ortoepic si de Punctuatie - cu aceasta ultima aparitie academica!) si doi, sursele exemplelor sunt deosebit de haotice. Exemplu: la admitere, cele mai grele texte ce ni se puteau da erau din Creanga, Sadoveanu, Eminescu, Arghezi, adica din facatorii de limba romana. Acum se dau din te miri cine: Ivanciuc, Djuvara, Verdes sau din "prietenii" mei, Plesu, Liiceanu, Patapievici, insi dupa parerea mea fara vreo cat de mica legatura cu limba si literatura romana. Si gramaticile franceze dau exemple din publicitate sau din presa (in general "Le Monde" si "Nouvel Obs."), dar celelalte sunt din Hugo, La Fontaine, Sartre, Mauriac, Bazin. Helas !