In anii de dupa razboi, unii intelectuali si-au oferit neconditionat serviciile rusilor.

N-au spus ""O s-o omor si pe mama, daca ma puneti sef!"", dar era clar c-ar fi facut-o. Multi oameni se nasc cu suflet de sluga si destui cu vocatie de tradatori. Tradand, au sentimentul ca razbuna o soarta ingrata, ca platesc o polita secreta. Nu le e tocmai clar ce polita platesc si nici ce razbuna, insa atunci cand ajung sa decida asupra unor semeni, n-au nici o indoiala ca si-au castigat cinstit acest drept.
In 1948, tot neamul de mediocri au inceput sa-i imite pe pictorii si sculptorii sovietici ai zilei, promovati la rang de modele de propaganda bolsevica. Era ca si cum ar fi asteptat de ani buni momentul si puteau, in sfarsit, sa-i scoata cu brutalitate din carti pe seniorii Pallady, Petrascu, Ressu, Baba sau Ciucurencu, pictand si sculptand cum le cereau ocupantii. Tot atunci, s-au pus in slujba ideologiei momentului si cativa critici. Cronicile lor au produs un rau si mai mare, decat operele oportunistilor, deoarece aveau functie publica, de rechizitorii. Scrierile ""de directiva"" ale catorva critici tineri, numiti la repezeala directori ai artelor in minister si profesori universitari, au trimis artisti la puscarie, dar pe cei mai multi i-au nenorocit blocandu-i la achizitiile statului, la comenzi si impiedicandu-i sa expuna.
Intre acesti tortionari oficiali ai culturii, cea mai hotarata era o femeie. N-a apucat sa institutionalizeze raul decat vreo cinci ani, fiindca a murit. N-a plans-o nimeni, nici macar noii ei stapani. Vanzatorul de frate e folosit, nu si respectat. Chiar si rusii se spalau pe maini, dupa ce bateau palma cu romanii fara caracter. La moartea tinerei, in 1951, i s-a tiparit o culegere de articole, care a devenit, o vreme, depozitul de citate pentru cuvantarile si referatele diriguitorilor vietii culturale. Dupa care cartea a devenit un exemplu, rareori pomenit, de imoralitate in arta. Persoana murise, ce rost mai avea s-o anatemizezi. Studiind epoca, am citit cartea, dar intrebarea care m-a urmarit n-a fost una de natura estetica. E genul de intrebare pentru care te bate Sfantul daca ti-o pui. Dar pe care
n-ai cum s-o eviti. Oare ce s-ar fi intamplat daca tanara cu destin de calau al culturii ar fi avut zile? Primul raspuns, si nu cel mai crestinesc cu putinta, ar fi: mai bine c-a murit. La cata ura pe mai marii artei noastre clasice stransese in ea, nu exista iertare. Unul din inchizitorii acelei epoci traieste inca. Prin opera de maturitate si-a platit o parte din pacate. Insa ce fel de viata o mai fi si aceea, cand esti ocolit de toti si nici semne de iertare nu primesti? Un preot, intr-un moment de cumpana, cand imi puneam, in ce-i privea pe ai mei, o seama de intrebari grele, mi-a spus sa nu ma substitui niciodata Celui de Sus.
Ma controlez cat pot, totusi nu reusesc sa-mi stapanesc toate umorile rele. Zilele trecute, un anticar
mi-a oferit cartea din 1951, a femeii plecata dintre vii in floarea varstei. Nici n-am putut s-o ating. Am ridicat mainile, ca la un pericol de ciuma, si-n gand mi-am zis, stiind ca pacatuiesc: Mai bine c-a luat-o Dumnezeu!